Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Într-una dintre epistolele sale, Apostolul Pavel susţine că trebuie să preţuim timpul, căci zilele rele sunt (Efeseni 5, 16). Şi, într-adevăr, nu cumva timpul ne înşală? Oare nu trăim zilele vieţii noastre ca şi cum ne-am scrie proiectul de viaţă în grabă, cu nepăsare? De parcă am intenţiona doar să construim şi ni se pare că vom păstra doar tot ceea ce va consta mai târziu în frumuseţe, armonie şi sens? Vieţuim astfel de la an la an, nu ducem până la capăt şi nu îndeplinim desăvârşit ceea ce putem realiza, fiindcă „mai e timp”. Credem că vom finaliza mai târziu, poate altă dată. Atunci vom „transcrie” într-o zi schiţa de pe ciornă pe o coală albă. Anii trec, şi noi nu facem nimic. Nu numai pentru că vine moartea şi ne seceră, ci şi pentru că în fiecare etapă a vieţii devenim incapabili de ceea ce am fi putut împlini mai înainte. În anii de maturitate nu reuşim să realizăm o tinereţe frumoasă şi împlinită, iar la bătrâneţe nu reuşim să-I arătăm lui Dumnezeu şi lumii ceea ce am fi putut fi în anii de maturitate. Există un timp pentru fiecare lucru, dar când timpul oportun a trecut, unele nu mai pot fi împlinite.

"Asta tine de dragoste: a privi la om si a vedea in el o frumusete de nerapit, iar totodata a te ingrozi de ceea ce viata a facut din el, a savarsit asupra lui.  Dragostea este tocmai extrema suferinta, durere pentru ca omul e nedesavarsit si totodata minunarea pentru ca el este atat de uluitor, irepetabil de frumos.  Si iata, daca privesti macar o data la om in felul acesta, poti sa il indragesti in pofida a tot ce le sare in ochi altora.

Cat de des nu se intampla ca celui indragostit sa i se spuna: „ce ai gasit la el? ce ai gasit la ea?” – si omul da raspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunata este, ce frumos este?..”  Si se dovedeste ca, da, asa si este, omul cu pricina e minunat, pentru ca cel care iubeste vede doar ranile.  De lucrul acesta, iata, e foarte important sa nu uitam.  Este extrem de important sa ne amintim ca dragostea este realista pana la capat, ca ea il cuprinde in intregime pe om si ca ea vede, ea este vazatoare, insa in loc sa osandeasca, in loc sa se lepede de om, ea plange pentru schilodirea lui si este gata sa isi dea viata pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat sa fie indreptat si tamaduit.  Asta este ceea ce se numeste atitudinea „cu intreaga intelepciune” fata de om, acesta este adevaratul principiu al dragostei, cea dintai viziune serioasa."

Mitropolitul Antonie

Aceste cuvantari au fost rostite de Mitropolitul Antonie de Suroj cu prilejul acelor zile deosebite din timpul Postului Pastelui si al Craciunului, zile de retragere, de reculegere duhovniceasca.  Cei care doreau sa se retraga din iuresul vietii pentru a‑si pune ordine in ganduri, in cele ale sufletului, veneau sa petreaca o zi intreaga la catedrala rusa din Londra, sub indrumarea lui.

Vladica Antonie staruia asupra ne­­­cesitatii unui astfel de timp de reculegere, isihie si adunare in cele mai dinlauntru ale fiintei.  El socotea acest timp de linistire si de pregatire ca fiind absolut necesar pentru o spovedanie temeinica, ce nu se poate realiza decat prin punerea de o parte a unui asemenea timp, care devine un binecuvantat prilej de cercetare a cugetului.

Atunci când Dumnezeu decide să creeze lumea È™i, în special, omul, decide să plăsmuiască un întreg univers de substanÈ›e È™i de fiinÈ›e cu care va împărtăÈ™i tot ceea ce are, toată fiinÈ›a Sa, toată profunzimea Sa, toată frumuseÈ›ea Sa de nedescris. Dumnezeu alege să pună pe tot ceea ce a creat un astfel de sigiliu, care face ca toate lucrurile să fie legate de El. Această legătură dintre Dumnezeu È™i om nu se rupe niciodată. Păcatul È™i răul nu Îl pot învinge pe Dumnezeu, deÈ™i păcatul È™i răul uman au adus È™i continuă să aducă tragedie în lume; în primul rând, tragedia căderii È™i înstrăinării de Dumnezeu ÎnsuÈ™i. Dar Dumnezeu ne dăruieÈ™te totul, ni se dăruieÈ™te chiar pe Sine ÎnsuÈ™i. Îl putem accepta sau nu, însă darul ne este oferit È™i, mai mult, darul ne este deja împărtăÈ™it. AÈ™a cum am mai spus, Dumnezeu nu-Și retrage niciodată darurile.

FrumuseÈ›ea desăvârÈ™ită ni se dezvăluie în Hristos, Dumnezeu întrupat. Din punctul de vedere al unui creÈ™tin, Hristos dezvăluie desăvârÈ™irea frumuseÈ›ii umane È™i revelaÈ›ia frumuseÈ›ii divine care îl umple. Pe de altă parte, creÈ™tinismul cere integritatea minÈ›ii È™i a inimii, cere o atitudine morală, adică nu doar respectarea regulilor, ci o abordare care exclude ceea ce Andre Malraux numeÈ™te pseudo-artă sau pseudo-frumuseÈ›e.

Adică fenomene distructive în sens moral, fiindcă frumuseÈ›ea trebuie să fie mai mult decât o formă captivantăÈ™i atrăgătoare. Privind în urmă, mi-aÈ™ aminti o definiÈ›ie grecească a omului desăvârÈ™it care exista cu mult înainte de Malraux: καλὸς κá¼€γαθÏŒς care înseamnă „om frumos, bun È™i curajos” – imaginea ideală a viziunii creÈ™tine asupra frumuseÈ›ii. Formele distructive din punct de vedere moral sunt inacceptabile pentru un creÈ™tin, deoarece sunt false în comparaÈ›ie cu o realitate mai profundăÈ™i mai autentică

CUPRINS:

PrefaÈ›ă. De ce Eliot?.
Convorbirea I: Despre frumusețe și sens.
Răspunsuri la întrebări
Convorbirea a II-a: FrumuseÈ›ea È™i adevărul
Răspunsuri la întrebări
Convorbirea a III-a: Frumusețea și realitatea.
Răspunsuri la întrebări
Convorbirea a IV-a: Sensul urâÈ›eniei
Răspunsuri la întrebări
Despre autor.

Sunt oameni pe care Domnul i-a recuperat din adâncurile deznădejdii, oameni de vârste diferite, cu moduri variate de viaţă, care nu L-au avut în viaţa lor pe Dumnezeu şi nici nu L-au întâlnit vreodată, dar care au înfruntat viaţa cu bogăţia, mizeria, suferinţa şi bucuria ei. Dar, cu toate acestea, nu au fost învinşi de rău, dar nici nu s-au mulţumit cu binele relativ pe care îl presupune viaţa fără Dumnezeu. Oamenii aceştia au ajuns la un moment dat la limita în care au realizat că nu mai pot continua să trăiască în felul acesta, dacă nu există un sens ultim şi veşnic al vieţii. Şi pe unii ca aceştia îi găseşte Domnul. Prin urmare, nu există o cale a sufletului omenesc, nicio cărare pe care poate merge omul şi să nu-L poată întâlni pe Dumnezeu. Voi spune chiar că nu există vreo cărare pe care ar fi putut să nu-L întâlnească. Îl putem întâlni şi cunoaşte pe Dumnezeu numai din adâncurile unui suflet însetat de multă vreme. Deşi pare un paradox, tocmai de aceasta ne temem. Ne este frică să constatăm foamea şi tânjirea noastră interioară, ne temem să privim în noi înşine şi să vedem: „Ce abis de pustietate!”.