Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Libertatea nu este independenţa politică, ci a nu avea diavolul stăpânire asupra noastră. Orice se face prin violenţă, fără iubire şi fără libertate, nu intră în veşnicia lui Dumnezeu.
Domnul nostru iubitor de oameni, când s-a dus la scăldătoarea Vitezda, să îl vindece pe slăbănog, l-a întrebat: Voieşti să te faci sănătos? (Ioan 5, 6)
Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos, chiar şi pentru a face bine unui om suferind, nu o face dacă mai întâi omul acela nu vrea aceasta.
Creatorul şi Făuritorul nostru, Bunul Dumnezeu, atât de mult respectă liberul nostru arbitru, pe care ni l-a dăruit, şi darul libertăţii, pe care ni l-a făcut, încât fără consimţământul nostru liber nu vrea
să ne ofere vindecarea. Într-o altă situaţie, Domnul a spus: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Iisus nu face nimic omului, dacă mai întâi omul nu vrea aceasta. Iisus respectă libertatea noastră.

Omul contemporan, care L a refuzat pe Dumnezeu si L a inlocuit fie prin indumnezeirea eului sau, fie prin indumnezeirea materiei, primeste foarte greu sa asculte cuvantul cuiva despre problema acestei substituiri, adica despre pacat, ca si despre continutul negativ pe care pacatul il poarta inlauntrul lui, pentru omul insusi si pentru lume.
Pe de o parte, pacatul a fost socotit ca ceva firesc si a devenit un mod de viata. Insa faradelegea este singurul lucru impotriva firii din cadrul naturii, si impreuna cu ea moartea si diavolul. Ceea ce descoperim insa cu tristete in lume este faptul ca ceea ce este nefiresc a fost proclamat firesc, moartea a fost numita viata, si diavolul a fost considerat Dumnezeu.
In prezenta noastra cercetare incercam intr un mod general, comprehensibil si limpede, sa prezentam conceptiile fundamentale ale Bisericii noastre, o incercare de „pipaire” si intelegere a unei astfel de evolutii insemnate, precum cea a pacatului. Pentru inceput ne vom opri la sensul pacatului stramosesc, fapta primului om, cu urmari directe asupra intregului neam omenesc, asa cum viaza el in evenimentul stricaciunii si al mortii. Vom prezenta iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care, pentru ca sa l mantuiasca pe om, nu indica doar binele si evitarea raului, ci El insusi experiaza urmarile stricaciunii si ale mortii, facandu Se om.

Mulţumirea sufletească, pe care o simte omul în urma împlinirii regulilor, nu are nimic în comun cu viaţa duhovnicească şi cu Ortodoxia. Pesemne că o astfel de mulţumire, de pe urma meritelor lor, simţeau şi fariseii, care nu au vrut să Îl primească pe Hristos. Poate că ceva asemănător simt şi oamenii, care urmăresc cu râvnă în biserici – cine, cum şi ce face, ca să nu pună la întâmplare o lumânare sau să nu treacă din întâmplare pe unde nu trebuie şi când nu trebuie. Însuşirea exterioară a regulilor devine o barieră serioasă în calea către Biserică, iar „ortodocşii”, care împlinesc numai regulile exterioare ale
Bisericii, sunt o piedică şi mai cumplită pentru oamenii care Îl caută pe Hristos.

În această carte sunt adunate întrebări ale oamenilor, care într-un fel sau altul s-au ciocnit în viaţa lor duhovnicească de manifestările pseudoortodoxiei. La aceste întrebări răspunde un propovăduitor şi publicist contemporan, ieromonahul Macarie Marchiş.Părintele Macarie a ajutat deja mulţi oameni să vină la Biserică şi să găsească răspunsuri la întrebări importante şi „incomode”. Nădăjduim foarte mult, iubiţi cititori, că această serie de cărţi, pregătită de editura noastră, vă va ajuta şi pe dumneavoastră să găsiţi calea către Hristos.

FraÈ›ilor, nu în mod întâmplător această rugăciune a fost rânduită în Sfântul È™i Marele Post, fiind repetată la fiecare slujbă de mai multe ori. Fără de îndoială că Sfânta Biserică a făcut aceasta deoarece, cu toate că rugăciunea aceasta este scurtă, ascunde în sânul ei un tezaur măreÈ› de gânduri È™i simÈ›ăminte sfinte, punându-ne în faÈ›ă cu multă limpezime nevoile noastre duhovniceÈ™ti.

De aceea, vom urmări intenÈ›ia Sfintei Biserici È™i folosul nostru sufletesc, dacă vom face din această rugăciune obiectul discuÈ›iilor noastre È™i vom analiza fiecare cerere a ei în parte. Astfel, în faÈ›a noastră vor apărea o serie întreagă de virtuÈ›i sfinte cu care trebuie să ne înfrumuseÈ›ăm sufletul, dar È™i o mulÈ›ime întunecată de păcate È™i de patimi de care ar trebui să ne păzim inima.

In cea de-a treia culegere de convorbiri duhovnicesti ale schiarhimandritului Ioachim (Parr), staretul Manastirii Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca (S.U.A., New York), autorul isi impartaseste experienta duhovniceasca, laolalta cu o multime de exemple vii din Sfanta Scriptura, vietile cuviosilor din trecut, dar si ale contemporanilor nostri, precum si povestiri bazate pe comunicarea cu numerosi fii duhovnicesti, dintre care multi s-au aflat in fata nevoii de a rezolva chestiuni dificile ale relatiilor de familie.  Cartea va fi folositoare pentru cei care se pregatesc de casnicie, pentru familisti, dar si pentru cei care pur si simplu cauta raspuns la intrebarea legata de locul crestinului in lumea contemporana.

Sfântul Ioan Gură de Aur este unul dintre marii Părinţi ai Bisericii care ne-a arătat „înălţimea smereniei”. El însuşi fiind smerit, în adevăratul sens al cuvântului, a practicat virtutea aceasta chiar şi în exil. Prin urmare, ne poate îndruma şi pe noi, în chip minunat, prin textele lui despre smerenie, deoarece „Stăpânului Îi plac astfel de suflete smerite”.

De cealaltă parte este mândria care „pe toate le pierde”. Puterea ei este atât de pierzătoare, încât şi pe puterile netrupeşti „le-a aruncat din ceruri”.

Slava deşartă, ca şi mândria, schimbă ordinea lucrurilor. Astfel, din pricina ei, deşi avem Judecător, punem părerile omeneşti deasupra părerii Judecătorului. Slava omenească este goală, deşartă, aşa cum mărturiseau şi vechii filozofi.

Îngâmfarea este o altă patimă sufletească, asemănătoare celor de dinainte, şi de aceea este nevoie de atenţie sporită, ca cineva s-o poată evita.

Este oare îngăduită lauda? În ce situaţii şi de ce? Există situaţii în care lauda se impune, dar iarăşi este foarte primejdioasă. Se impune când omul este îmbunătăţit duhovniceşte, şi trebuie ca celălalt să se folosească. Însă mai bine să le cercetăm pe toate acestea în continuare.