Părintele trebuie să înveţe să distingă emoţiile copilului şi să le spună pe nume. Poziţia aceasta diferă în mod cardinal de îndemnurile de a nu plânge, de a nu se supăra şi de a nu atrage atenţia la ceva anume. Ea le oferă copiilor posibilitatea de a se studia pe ei înşişi, de a-şi vedea reacţiile şi nevoile lor, de a fi auziţi şi înţeleşi, fapt care le influenţează în mod pozitiv starea şi comportamentul. Abordarea aceasta nu reprezintă o reproducere mecanizată a ideii „ascultării active”: fără compătimire sinceră şi implicare vie, copilul nu va primi sprijinul necesar. Dar este cu neputinţă să empatizezi în mod sincer şi chiar să intuieşti cu aproximaţie cauza tulburării micului omuleţ, dacă nu stăpâneşti anumite tehnici de autoreglare (dacă n-ai îndemânarea de a lucra cu propriile tale emoţii) şi dacă nu ai suficient spaţiu psihic (aşa-numitul „container”) pentru a depozita în tine însuţi frământările copilului. De aceea, aşa precum am menţionat în repetate rânduri, pentru a-şi ajuta copilul, părintele trebuie în primul rând să aibă grijă de propria sa stare sufletească.

Fragmente din carte:

Maica Siluana:
Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.

Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale.

Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizată „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cărui continuare este, paradoxal, bucuria.

Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm.

A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine si că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fata mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare.

Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat.

Dumnezeiasca descoperire in Hristos nu este numai o transmitere mai presus de fire a unor adevaruri morale si religioase, ci si o putere desavarsitoare care ii desavarseste pe credinciosi, fiindca orice lucrare dumnezeiasca are ca finalitate invatarea treptata a omenirii, asemanarea ei cu Dumnezeu, cat si inaltarea ei la cea mai inalta contemplare...  Sufletul omului, care cunoaste dumnezeiescul adevar al Revelatiei, care este curatit si facut drept prin dumnezeiescul Botez, ramanand intru curatie, Il cauta pe dumnezeiescul Lui Izbavitor si tanjeste dupa sfanta impartasire cu El, doreste si inseteaza dupa unirea cu El.  Aceasta tindere duhovniceasca il impinge spre lucrarea binelui, ideal de a carui desfatare inseteaza si isi pune toata sarguinta sa se elibereze de sub influenta reprezentarilor lumesti si, in general, a firii sensibile exterioare.  Aceasta nazuinta, cu elan duhovnicesc, tinde sa faca sufletul independent si, prin viata duhovniceasca, sa il inalte in cea mai inalta sfera a desavarsirii morale.

Una dintre cauzele principale ale problemelor psihologice si emotionale a reprezentat-o dintotdeauna faptul ca omul nu cunoaste, in adancul inimii sale, care este, cu adevarat, valoarea sa inaintea Creatorului nostru.  Sfantul Duh ne va spune intotdeauna adevarul despre noi, daca I se va acorda aceasta sansa.  Aceasta cunoastere nu este atat cognitiva, cat intuitiv‑duhovniceasca.  Depaseste cuvintele sau conceptele – este pur si simplu cunoastere.  De fapt, aceasta cunoastere nu provine din gandurile noastre rationale sau din emotii, si nici de la ceilalti: provine din experienta noastra personala – din ceea ce putem numi revelatie spirituala sau descoperire, din atingerea interioara a Celui ce ne‑a creat.  Cu cat sporim in asemanarea cu Dumnezeu, cu atat intelegem mai bine cat de pretiosi suntem pentru El.

Acest volum ne va ajuta in nenumarate feluri: mai intai, in a intelege cat de important este sa constientizam cat de pretiosi suntem inaintea Creatorului; in al doilea rand, in a invata cum sa ajungem la acea cunoastere duhovniceasca in inima noastra; si in al treilea rand, in a invata sa ii pretuim pe cei din jurul nostru, incepand cu cei din propria noastra casa, cu aceeasi masura dumnezeiasca cu care ne pretuieste pe noi Tatal ceresc.

Cartea este o evocare sumara a tragediei traite de parintii nostrii si chiar de catre noi, in anii ocupatiei staliniste 1940 - 1941 si in refugiul din anul 1940 si 1944.

Cartea este drama dezradacinarii, a durerilor si suferintelor care ne insotesc in fiecare zi, sunt lacrimile presarate pe drumurile bejeniei si la mormintele celor care ne-au dat viata.

Cartea este un monument de recunostinta ridicat in memoria parintilor nostri, care au lasat ocupantilor tot ce au agonisit generatiile de-a lungul anilor, numai sa traiasca in libertate, in Patria lor.

Ioan Seniuc