Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

Vietuind intr‑o societate in care personalitatea este faramitata, intr‑o societate dominata de zgomot si de imagini ce il robesc pe om ratiunii, simturilor si stimulilor din afara, putem intelege marea insemnatate a acestui mijloc de tamaduire al Bisericii Ortodoxe: isihia (linistirea) mintii.  Este calea strabatuta de toti prorocii Vechiului Testament, de apostoli, mucenici si marturisitori, de asceti si cuviosi.

Fara isihie‑lucrare niptica, omul nu poate pasi impreuna cu Hristos pe calea dobandirii slavei Sale si nu poate ajunge la trairea Tainei Crucii si a Invierii Lui, care exprima duhul intregii Traditii isihaste.  Curatirea de patimi, implinirea poruncilor lui Hristos vadesc, in fapt, pogorarea in propriul iad, adica in „valea” mortii.  Odata cu luminarea mintii incepe insa invierea cea dintai, impartasirea de Pastile Domnului.  Predarea noastra in mainile lui Hristos, Biruitorul morÈ›ii, este insasi esenta vietii isihaste.

De vreme ce teologia reprezinta descoperirea lui Dum­nezeu in inima curata a omului, tot ceea ce tine de inchipuiri, ratiune omeneasca si este rupt de calea ascezei ortodoxe, prin care se curateste oglinda inimii, este mincinos si lipsit de ipostas.  Cei care filosofeaza astfel se afla in hotarele inchinarii la idoli, nu teologhisesc despre Cel Ce este, ci despre ceva lipsit de ipostas, produs al speculatiilor si al inchipuirii lor.  Tamaduirea omului consta in tamaduirea mintii sale (nous) prin curatire, luminare si desavarsire, cu alte cuvinte, prin vederea slavei lui Dumnezeu.

Cele ce se săvârșesc în cadrul Bisericii sunt taine și omul nu le poate tâlcui cu rațiunea sa căzută. Viața în sânul Bisericii este trăită și cunoscută cu ajutorul altor simțuri, al celor duhovnicești. 
Una dintre aceste taine este și nașterea din nou duhovnicească a omului. Desigur, nașterea din nou, „nașterea de Sus”, este dăruită omului prin Sfântul Botez, dar ea se continuă pe parcursul întregii sale vieți. Omul străbate multe trepte, trece prin mai multe stadii. De obicei, această naștere din nou se manifestă prin pocăință și rugăciune. Dumnezeu îl călăuzește pe om prin pedagogia Sa dumnezeiască spre a ajunge la desăvârșita părtășie cu Sine. Aceasta este ceea ce numim paideia dumnezeiască. 
Prin această carte aș vrea să dăruiesc, spre încredințare și mângâiere, câteva cuvinte din în­văță­tura Sfinților Părinți despre această călăuzire a omului de către Dumnezeu. Într‑o epocă stăpânită de confuzie, învățătura Sfinților Părinți, care este însăși expresia vieții Bisericii, rămâne singura ieșire din impasul în care ne aflăm. 
 
Ierótheos 
Mitropolit al Nafpaktosului

În TradiÈ›ia patristică a Bisericii vedem că omul are de parcurs trei naÈ™teri. Cea dintâi este cea biologică, când este zămislit în pântecele mamei sale, iar în continuare are loc naÈ™terea È™i, astfel, venirea lui pe această lume. Cea de‑a doua naÈ™tere este aÈ™a‑numita naÈ™tere din nou, care se săvârÈ™eÈ™te prin Taina Sfântului Botez, când iese din sfân­ta colimvitră, pe care o putem numi pântecele Bisericii. Cea de‑a treia naÈ™tere este ieÈ™irea omului din lumea aceasta È™i intrarea lui în cea­laltă viaÈ›ă, în ÎmpărăÈ›ia lui Dumnezeu – de aceea È™i în cazul sfinÈ›ilor prăznuim cu multă strălucire ziua în care au adormit drept zi a naÈ™terii lor.
Dacă omul, după naÈ™terea cea dintâi, nu trece prin naÈ™terea cea de‑a doua, prin naÈ™terea din nou, È™i nu primeÈ™te Duhul Sfânt, nu este om deplin. Dacă se botează, dar nu se nevoieÈ™te, exersându‑și propria libertate cu împreună‑lucrarea lui Dumnezeu, È™i nu trece È™i prin cea de‑a treia naÈ™tere, atunci, în realitate, scopul existenÈ›ei sale – urcuÈ™ul de la chip la asemănare – se zădărniceÈ™te.
Întreaga slujire pastorală a Bisericii È›inteÈ™te la strămutarea noastră din pântecele mamei în pântecele Bisericii (colimvitra), iar apoi la dobândirea ochilor duhovniceÈ™ti pentru a vedea Lumina Dumnezeirii lui Hristos, care este ÎmpărăÈ›ia lui Dumnezeu, spre a ne îndrepta È™i a dănÈ›ui în jurul Luminii celei în trei Sori.

***

PărinÈ›ii Bisericii învaÈ›ă în scrierile lor că „hainele de piele” cu care Dumnezeu i‑a îmbrăcat pe primii oameni după cădere sunt stricăciunea, pătimirea È™i moartea, strâns legate de modul naÈ™terii noastre, de boli, de bătrâneÈ›e È™i moarte.
În această carte, sunt prezentate câteva opinii despre felul cum omul din Biserică se confruntă cu aceste probleme ale „hainelor de piele” È™i despre cum dobândeÈ™te simÈ›irea vieÈ›ii celei fără de moarte prin dulceaÈ›a cunoaÈ™terii lui Dumnezeu.
Mitropolitul Ierótheos
al Nafpaktosului È™i Sfântului Vlasie

Sfântul Munte este un loc de taină, unde tăcerea, adică însăşi veşnicia, vorbeşte cu putere – căci tăcerea este graiul vieţii ce va să vină. Aşa cum sfinţii îngeri au o putere înţelegătoare de negândit pentru noi, prin care-şi împărtăşesc dumnezeieşti noime, în acelaşi fel îngerii pământeşti – ce trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în viaţă şi în rugăciune – au o altă putere pentru a împărtăşi ceea ce trăiesc…

Rugăciunea lui Iisus, când se săvârşeşte cu buzele şi cu mintea, pune pe fugă gândurile rele şi împăciuieşte mintea, iar atunci când se pogoară în inimă şi lucrează acolo, îl naşte din nou pe om, pune foc în lumea sa lăuntrică şi‑l face theolog – căci atunci theologia ajunge „istorisire”, fiindcă omul învaţă‑povesteşte cele pe care le‑a auzit, le‑a văzut, le‑a învăţat, le‑a trăit. Atunci el cunoaşte nerătăcit că una este mintea şi alta este raţiunea, şi se uimeşte de lărgirea inimii (2 Cor. 6:11), de adâncimea acesteia şi de lumea ei tainică şi intensă.

Negreşit însă, Rugăciunea lui Iisus, ca să fie de folos omului, trebuie neapărat însoţită de theologia Bisericii Ortodoxe (dogma) şi de o viaţă îmbisericită (Tainele‑nevoinţa) – şi în chip anume de dumnezeiasca împărtăşanie, căci Rugăciunea aprinde dorul pentru dumnezeiasca împărtăşanie, iar împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sporeşte setea de ­rugăciune.

Rog pe oricare dintre cititorii ce se vor folosi de această carte să se roage la Dumnezeu să nu‑i dezamăgesc pe atâţia pustnici nevoitori, care m‑au iubit şi mi‑au descoperit comorile inimii lor.

Aceasta carte este o continuare si, as putea sa spun, o aplicare practica a primei carti Psihoterapia Ortodoxa. Aceasta carte este oferita poporului lui Dumnezeu cu speranta ca ii va satisface foamea pentru adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. Ii ajuta spre tamaduire si indumnezeire. (Mitropolit Hierotheos Vlachos)

ediÈ›ia a doua, adăugită

Ortodoxia nu poate fi o filosofie È™i un moralism sterp, ci o È™tiinÈ›ă a tămăduirii. Ea îl tămăduieÈ™te pe om. Teologia ortodoxă este strâns legată mai mult de medicină decât de filosofie. După cum un bolnav, pentru a se putea vindeca, trebuie să-È™i conÈ™tientizeze boala È™i să cerceteze un doctor, tot aÈ™a stau lucrurile È™i în privinÈ›a bolii duhovniceÈ™ti. Din păcate, trăim într-o epocă în care păcatul de căpetenie este necunoaÈ™terea stării în care ne aflăm.
Dacă nu cercetăm însă unde se află boala, cum putem È™ti ce să vindecăm? Dacă pentru trup omul urmează un tratament greÈ™it, nu va ajunge niciodată să se vindece. La fel se întâmplă È™i cu sufletul. Trebuie să È™tim că boala este omorârea minÈ›ii. Îndată vom înÈ›elege È™i că tămăduirea este luminarea minÈ›ii. Cu Sfintele sale Taine È™i întreaga sa TradiÈ›ie ascetică, Biserica vrea să ne călăuzească unde se afla Adam, adică la luminarea minÈ›ii, iar de acolo la îndumnezeire, care era destinaÈ›ia iniÈ›ială a omului. Prin urmare, este de mare importanÈ›ă să localizăm boala. 
Biserica este un Spital duhovnicesc care îi tămăduieÈ™te pe oameni. Nu este o organizaÈ›ie a oamenilor buni È™i evlavioÈ™i, ci Trupul binecuvântat al lui Hristos, în sânul căruia oamenii se tămăduiesc. Îi primeÈ™te pe cei bolnavi È™i le tămăduieÈ™te rănile duhovniceÈ™ti.

Ierótheos 
Mitropolit al Nafpaktosului