Aceasta carte ni-l prezinta pe Cuviosul Irodion - "Luceafarul de la Lainici", asa cum la numit Sf. Calinic de la Cernica pe duhovnicul sau -, care nu a dorit prietesugul acestei lumi, ci, ferindu-si viata de orice intinare, a cautat doar dreptatea lui Dumnezeu.

(lipsa text)

Acest volum aduna intre copertele sale texte despre Eminescu publicate in ultimii 20 de ani. Au fost cu precadere textele care se refera la raporturile lui Eminescu cu traditia,spiritualitatea si credinta.

Cartea de fata - alcatuita in trei sectiuni (Ortodoxia Sfintei Rusii si a intregului Est Salbatic, Ortodoxia mioritica si Ortodoxia sud-dunareana), una mai ispititoare decat cealalta si toate trei distins si subtil revelatoare ale unei Ortodoxii contemporane pestrit intrupate in viul vietii si mereu hranite din adancuri de o traditie mai reavana decat pare - este, as zice, de doua ori o oglinda: a spatiului sud-est european, pe de o parte, si a scrisului reportericesc al autorului, pe de alta parte.

Fragmente din carte:

Maica Siluana:
Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.

Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale.

Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizată „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cărui continuare este, paradoxal, bucuria.

Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm.

A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine si că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fata mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare.

Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat.

Autoarea acestei carti, din propria si deloc usoara sa experienta, trecuta prin urechile acului, a inteles esentialul, pe care s-a straduit sa-l impartaseasca si altora: nici cancerul, nici vreo alta boala trupeasca nu se afla neaparat sub semnul incurabilului, ci la Dumnezeu toate sunt cu putinta.  Medicina - limitata, ca toate lucrurile omenesti - nu trebuie desconsiderata, ci complinita prin recursul cu buna incredintare la ajutoarele de Sus. Cine are urechi de auzit, sa auda!

In lucrarea aceasta, Aioanei Neculai, 75 de ani, veteran de razboi, ranit gr. III, fost detinut politic, membru al PNTCD, intre anii 1948 -1952 conduce in Muntii Neamtului o grupa de partizani in lupta antisovietica si anticomunista.

Cade prizonier, este condamnat la moarte in contumacie, dupa capturarea lui este rejudecat si i se comuta pedeapsa la 15 ani temnita grea, trecand prin toate inchisorile: Bacau, Iasi, Jilava, Ramnicu-Sarat, Gherla.

Si, in fine, printr-un decret, intra intr-o amnistie si este eliberat. Aflat la capatul puterilor, s-a gandit ca toate intamplarile ce le-a petrecut el in viata sa fie aratate la tot poporul, cat a patimit si cat s-a jertfit opunandu-se prin munti, prin ger, golatate, foame, sa opreasca ciuma rosie ce ne-a ocupat tara.

Ca iubitor de Dumnezeu si raspanditor de bucurie, Parintele Teofil propovaduia porunca iubirii.  „Iubesti atunci cand primesti pe cineva in suflet, cand ti-l impropriezi, cand ii faci loc in inima ta.  Aceasta inseamna sa il iubesti.  Cata vreme tii in afara de tine, cata vreme tii departe de tine, cata vreme respingi sau impingi pe cineva, cata vreme marginalizezi pe cineva, cata vreme il ocolesti, nu il iubesti.  Cand il iubesti, il primesti, il faci al tau, face parte din tine insuti – atunci iubesti”.

În Sinaxarele Bisericilor Ortodoxe din Grecia şi Rusia acest mare trăitor isihast, originar din părţile Moldovei, apare trecut sub felurite nume: Cuviosul Antipa Athonitul, Sfîntul Cuvios Ieroschimonah Antipa de la Valaam sau Cuviosul Antipa Românul. Cînd Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a re­­cunoscut canonizarea sa (mai 1992), a dispus să fie trecut în ca­­­­­lendar cu titulatura de Sfîntul Cuvios Antipa de la Calapo­deşti, pomenirea sa făcîndu-se pe 10 ianuarie. În anul 2002, Sfîntul Sinod al Bisericii noastre a aprobat şi Acatistul Cuvi­o­sului, întocmit de P. S. Dr. Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului.

Multora nici măcar nu le este cunoscut faptul că există această carte, nici cel ce a scris-o È™i a alcătuit-o. De aceea am judecat să-mi dau silinÈ›a mai ales pentru ea, ca să-i învăÈ› pe cei necunoscători È™i ca să nu fie uitată È™i ascunsă o asemenea comoară. Căci poate să ne folosească nu mai puÈ›in decât înseÈ™i Evangheliile; de atâta filozofie, de corectitudinea dogmelor È™i de minuni este plină în chip arătat È™i mai ales de cele lucrate de Duhul. Să nu trecem de acum încolo peste ea, ci să o cercetăm cu migală! E cu putinÈ›ă a afla aici È™i dogme, care, de nu era cartea aceasta, nu s-ar fi făcut cunoscute nimănui aÈ™a de limpede, ci începătura mântuirii noastre s-ar fi ascuns È™i ar fi fost nearătată în privinÈ›a vieÈ›uirii È™i a dogmelor. Cea mai mare parte din cele puse aici sunt faptele lui Pavel, care s-a ostenit mai mult decât toÈ›i. Și pricina este că fericitul Luca, cel ce a alcătuit cartea aceasta, era învăÈ›ăcelul lui, a cărui virtute este cu putinÈ›ă a o vedea din multe părÈ›i, dar mai ales din aceea că s-a È›inut nedespărÈ›it de învăÈ›ătorul său È™i l-a urmat totdeauna.

Sfântul Ioan Gură de Aur

Primejdia constă în faptul că am întors spatele Singurului Adevăr, Singurei Realităţi, Singurei Fericiri – lui Hristos.
L-am îngropat pe Hristos, L-am îngropat a doua oară, şi ca şi cum aceasta nu ar fi fost destul, L-am aşezat cu capul în jos. În locul Său îi îndumnezeim pe filozofi, precum este Marx în Rusia, Nietzsche în Germania şi Italia; şi Darwin în întreaga lume. Îndumnezeim ştiinţa, microscopul, maşina. Şi, de fapt, ce reprezintă toate acestea? Nimic altceva decât
praf. Acestea ar avea o anumită valoare dacă am privi la toate acestea pur şi simplu ca la nişte elemente ce ne conduc la supunerea faţă de Hristos. În loc de aceasta ne petrecem timpul în studierea celor pământeşti, a mineralelor, a proceselor chimice, a microbilor şi prin tăgăduirea celor cereşti. Aceasta poate conduce doar la pieire.

Stiti oare cine l‑a binecuvantat si l‑a povatuit spre marea nevointa a mantuirii pe preacuviosul Serafim de Sarov, sfantul aratat nu de mult in pamantul Rusiei?

Stiti oare cine i‑a poruncit lui sa se indrepte spre Manastirea Sarovului, ca, salasluindu‑se acolo, sa caute loc de rugaciune si acoperamant linistit pentru a‑si incepe nevointele calugaresti, acele nevointe de inaltimea carora s‑a minunat intreaga lume ortodoxa si care au adus acestui placut al lui Dumnezeu deosebita cinstire pe pamant si fericirea raiului cea din ceruri?

„Avand staruinta in lucrarea vietii calugaresti celei asemenea ingerilor – asa cum se canta in Acatistul preacuviosului Serafim –, ai mers la sfanta cetate a Kievului pentru a te inchina cuviosilor de la Pecerska, si, primind din gura cuviosului Dositei porunca sa‑ti indreptezi calea ta in Pustia Sarovului, ai sarutat acel loc sfant cu credinta venind de departe si, acolo salasluindu‑te, ai sfarsit viata ta cea placuta lui Dumnezeu…  Bucura‑te, preacuvioase Serafime, mare facator de minuni din Sarov!” (Icos 3)

Numele acestui staret este Dositei.  Indata dupa trecerea lui la cele vesnice s-a aflat insa ca vestitul staret a fost, de fapt, o stareta... Dositeia.

Smerita si nebagata in seama s‑a scurs binecuvantata sa viata, in stramtorarea pesterii si in zavorare calugareasca, insa pomenirea ei, ca mare nevoitoare si inainte‑vazatoare, s‑a transmis din generatie in generatie.