(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

Minciuna ne face fii ai diavolului

Minţim şi ne minţim pentru a ne atinge anumite obiective, dar, mai ales, pentru a acoperi unele goluri din viaţa noastră şi pentru a ne crea iluzia că ne apropiem de ceea ce am vrea să fim. Realitatea este
modificată pentru a se potrivi nevoilor noastre, iar minciuna este utilizată selectiv, ca o modalitate generală de răspuns.

Oamenii nu vor să audă adevărul deoarece vor să menţină în viaţa lor beneficii, vor să clădească un adevăr pentru ceilalţi cu tipuri de falsităţi recunoscute doar de ei.

Oamenii nu vor să audă adevărul deoarece vor să menţină în viaţa lor beneficii (de ordin emoţional sau material) sau nu pot identifica resurse pentru a se redefini şi reorganiza într-un sens al normalului. Minciuna este, uneori, o modalitate de neasumare conştientă a realităţii şi o anexă a adevărului, iar în alte situaţii, opusul adevărului, din lipsa posibilităţii de a accepta şi depăşi o dezvoltare personală crescută strâmb sau deformat.

Suntem încredinţaţi de experienţa sfinţilor – definiţi ca oameni sinceri şi corecţi- că adevărul este lucrător, rodnic şi sfinţitor. Concluzia Sfântului Ioan Evanghelistul este categorică: „Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul. În aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi în faţa lui Dumnezeu vom afla odihnă inimii noastre“ (I Ioan 3, 18-19).

Minciuna ne face fii ai diavolului

Lucrările morÈ›ii sunt acestea: Ia de la om tot ce are el în lumea aceasta: bogaÈ›ia, cinstea, slava, frumuseÈ›ea, desfătarea tuturor bunătăÈ›ilor, deoarece când omul moare le lasă pe toate: "Nu se va pogorâ cu el slava lui" (Psalmul 48, 19-8). Desparte pe unul de altul, pe părinÈ›i de fii, pe stăpâni de slugi, È™i toată iubirea omenească È™i toată nădejdea celor vremelnice o curmă È™i o pierde. Deschide omului uÈ™a veÈ™niciei È™i o începe pe ea, oricum ar fi, bună sau rea. Dreptilor le deschide uÈ™a veÈ™niciei celei fericite, care este împaraÈ›ia cerească, iar păcătoÈ™ilor, celor ce mor fără pocăinÈ›ă, le deschide uÈ™a veÈ™niciei celei dureroase, care este în iad. Pentru că, în ce fel îi este aici această viaÈ›ă, în acelaÈ™i fel îi va fi lui acolo È™i răsplătirea. 

Stareţul Siluan este parte a unei culturi monastice tradiţionale, înrădăcinată în Evanghelie şi în înţelepciunea antică, mai ales cea stoică, şi a unei inspiraţii profetice care luminează modernitatea până în străfunduri şi o depăşeşte din interior. Limitările culturii monastice, precum rituaismul şi comunitarismul adeseori greoi al ortodoxiei contemporane, sunt dizolvate în lacrimile Sfântului Siluan şi în universalitatea rugăciunii sale. Stareţul vindecă abisurile modernităţii concentrând-o pe Înviere. El rămâne pentru noi unul dintre marii martori ai metamofozei contemporane a creştinismului, prin care Dumnezeu desăvârşeşte descoperirea Numelul Său în totala golire de Sine a Crucii, din mărturia lui Siluan înţelegem că iadul nu se deschide spre nefiinţă, ci spre nădejde, întrucât Hristos Se pogoară neîncetat în adâncurile lui.
Reluând învăţătura Stareţului, părintele Sofronie vine în sens invers tuturor imaginilor imperiale şi politice ale lui Hristos şi Îl arată în punctul cel mai de jos al piramidei răsturnate a creaţiei: punctul pe care apasă întreaga piramidă a fiinţării bolnave şi decăzute. "Creştinul merge în jos, acolo, în adâncul piramidei răsturnate, unde se adună o greutate zdrobitoare, unde este şi Cel ce a luat asupra-Şi păcatul lumii, Hristos". Se poate - şi trebuie - "să ne iubim aproapele ca pe sine" în virtutea unităţii ontologice a omenirii restaurate în Hristos pentru ca afirmaţia fratele nostru este viaţa noastră să fie trăită în sensul cel mai realist.

Olivier Clement

(lipsa text)