De ce, oare, această iniÈ›iativă care comportă multă muncă, dificultăÈ›i, timp È™i investiÈ›ie materială? Răspunsul este simplu. Poporul cel dreptcredincios are nevoie de „chipuri de pocăinÈ›ă” cum rosteÈ™te o rugăciune din canonul de pregătire pentru primirea Sfintei ÎmpărtăÈ™anii. Poporul lui Hristos din România este însetat de „apa cea vie”, este înfometat după „pâinea cea spre fiinÈ›ă”.
„Chipuri de pocăinÈ›ă” găsim în viaÈ›a sfinÈ›ilor din primele veacuri creÈ™tine, în viaÈ›a sfinÈ›ilor cu care Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc.
„Chipuri de pocăinÈ›ă” găsim, de asemenea, în viaÈ›a bineplăcuÈ›ilor lui Dumnezeu care au odrăslit în sânul altor popoare. CuvioÈ™ii StareÈ›i de la Optina se numără printre aceste „chipuri de pocăinÈ›ă”, printre „geniile sfinÈ›eniei” spre care se îndreaptă omul contemporan în căutare de odihnă sufletească.
IntenÈ›ia publicării unei colecÈ›ii dedicate vieÈ›ii mănăstireÈ™ti de la Optina are È™i un alt scop È™i anume: tot ceea ce s-a petrecut ca viaÈ›ă monahală autentică timp de peste 100 de ani la Optina se datorează influenÈ›ei exercitate asupra Lavrei de Sfântul Paisie Velicicovski de la Mănăstirea NeamÈ›. În viaÈ›a celor 14 stareÈ›i ai Optinei, canonizaÈ›i de Biserica Ortodoxă Rusă în 1996, se descoperă amprenta geniului paisian.
După moartea Sf. Paisie, ucenicii săi au mers în Rusia È™i prin intermediul lor s-a născut fenomenul numit „Optina”. Timp de peste 100 de ani după moartea Sfântului Paisie Velicicovski, monahismul din Èšările Române, din Rusia È™i din alte părÈ›i ale Bisericii Ortodoxe a fost influenÈ›at de lucrarea duhovnicească a Mănăstirii NeamÈ› de la sfârÈ™itul secolului al XVIII-lea.
Vremurile au fost grele pentru Rusia în tot veacul XX, iar pentru România nu tocmai uÈ™oare. InfluenÈ›a vieÈ›ii duhovniceÈ™ti rezultată din lucrarea Sfântului Paisie s-a diminuat considerabil.
Redescoperirea Filocaliei prin traducerile Părintelui Dumitru Stăniloae, revigorarea monahismului atonit, traducerile din SfinÈ›ii PărinÈ›i, redobândirea libertăÈ›ii în spaÈ›iul Europei răsăritene după 1990 au oferit cadrul necesar redescoperirii cu mai multă vigoare a influenÈ›ei Sfântului Paisie asupra vieÈ›ii creÈ™tine ortodoxe.
Publicarea colecÈ›iilor dedicate stareÈ›ilor mănăstirii Optina se doreÈ™te a fi, aÈ™adar, È™i un omagiu adus Sfântului Paisie de la NeamÈ›.
Prin intermediul acestei colecÈ›ii creÈ™tinul de azi intră în legătură cu un izvor de viaÈ›ă care-l adapă autentic în setea lui după sens, lumină, în setea lui după Dumnezeu. ViaÈ›a È™i învăÈ›ăturile stareÈ›ilor de la Optina arată, dincolo de locul È™i timpul în care ei au trăit, că existenÈ›a omului fără Hristos È™i fără Evanghelie, fără Biserică, este un non-sens, o confuzie, o disperare fără leac. Spre stareÈ›ii de la Optina, în veacul al XIX-lea È™i începutul veacului XX, se îndreptau pentru cuvânt duhovnicesc mulÈ›imi de călugări, È›ărani È™i moÈ™ieri, prinÈ›i È™i intelectuali. De ce? Pentru că trăiau dramatic golul din ei È™i simÈ›eau că la umbra sfinÈ›ilor de la Optina găseau izvorul umplerii vieÈ›ii lor cu duh È™i adevăr.
Astăzi, omenirea trăieÈ™te È™i mai dramatic decât în veacurile XIX È™i XX, tragedia singurătăÈ›i, a disperării, a lipsei de libertate lăuntrică. Unde să alerge omul de azi pentru a-È™i regăsi echilibru vieÈ›ii interioare È™i, prin aceasta, să redescopere sensul existenÈ›ei sale?
Răspunsul nu este È™i nu poate fi altul decât: HRISTOS. „VeniÈ›i la mine toÈ›i cei osteniÈ›i È™i împovăraÈ›i È™i Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28) Numai trăirea întru Hristos umple existenÈ›a omului.
Spre Hristos ne conduce Liturghia, ne conduce Filocalia, ne conduce bucuria lăuntrică a rugăciunii minÈ›ii È™i a inimii, ne conduce lupta cu mândria, ne conduce iubirea de vrăjmaÈ™i. Toate aceste căi ne conduc spre Hristos È™i călăuză avem pe cei ce au parcurs acelaÈ™i drum: pustnicii din Egipt sau cei din CarpaÈ›i, cuvioÈ™ii din Athos sau cei de la Optina.
Rog pe Dumnezeu să binecuvinteze strădania traducătorului, Părintele Profesor Teoctist Caia È™i a ostenitorilor din cadrul Editurii È™i Tipografiei Mitropoliei Moldovei È™i Bucovinei care fac posibilă publicarea colecÈ›iei „CuvioÈ™i stareÈ›i de la Optina”.
Dumnezeu să te binecuvinteze È™i pe tine, cititorule al acestei cărÈ›i, conducându-te prin pocăinÈ›ă, rugăciune È™i iubire, la viaÈ›a în Hristos, singura care-È›i va oferi bucurii adevărate, libertate reală È™i lumină în viaÈ›ă. († TEOFAN, Mitropolitul Moldovei È™i Bucovinei)

Volumul cuprinde marturiile pelerinilor credinciosi care au primit ajutor si folos din partea Cuvioasei Parascheva.

Adunandu-si toate simturile inauntru, silindu-si mintea impreuna cu duhul, atintind-o si legand-o strans si, intr-un cuvant, tintuind-o de Crucea lui Hristos, Sfantul Grigorie repeta adeseori in rugaciune: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, cu sufletul plin de tremur, cu gemete si cu inima franta; si uda pamantul cu lacrimi calde ce izvorau abundent din ochii sai.

Cei care spun că nu le pasă de cealaltă viaţă şi că nu vor să vieţuiască dincolo de aceasta se înşală pe ei înşişi, chiar dacă nu sunt conştienţi de aceasta. Căci cum e cu putinţă ca oamenii să nu dorească cealaltă viaţă, când ei nu se mai satură de viaţă, aici, pe pământ, fiind ataşaţi de ea ca stridiile de o stâncă… Toţi oamenii iubesc viaţa, dar unii o iubesc pe cea trupească, trecătoare, în vreme ce alţii o iubesc pe cea duhovnicească, veşnică.

În orice caz, chiar dacă cineva nu ar dori să vieţuiască dincolo de viaţa actuală, ar trebui să ştie că aceasta nu depinde de el, ci depinde de Cel ce ne-a creat...

Dumnezeu este Creatorul şi sprijinitorul universului. Chiar dacă El este înfricoşător şi atotputernic, El te iubeşte mai mult decât te pot iubi mama şi tatăl tău, şi El te va îmbrăţişa dacă tu voieşti să experiezi dragostea pe care El o are faţă de tine.

Monahii au scris din necesitatea de a fixa si transmite învătături de credintă sau experiente duhovnicesti, de aceea textele lor nu sunt fictionale, ci încărcate de realitate. În acest context, romanul Părintelui Arhimandrit Paulin Lecca ar putea surprinde dacă nu am afla, citind Postfata criticului Valeriu Cristea, că este vorba de o autobiografie mascată de un nume fals si pretextul găsirii unui jurnal în podul Mânăstirii Frăsinei. Putini scriitori s-au încumetat să se refere exclusiv la probleme monahale. Dintre acestia ne amintim de Damian Stănoiu si Tudor Arghezi (ambii fosti vietuitori în mânăstire), precum si de Vasile Voiculescu. Dar toti trei realizează o critică a crizei monahale din perioada interbelică, prezentând mânăstirea nu ca o intrare în Împărătie, ci ca o poartă a iadului, ca un loc al compromisurilor si al tuturor păcatelor. Astăzi avem în fată o carte autentică ce răspunde duhovniceste acestor scrieri. Este un “Bildungsroman”, prezentând initierea unui tânăr teolog prins între deliciile si ispitele vietii studentesti (care numai “teologică” nu e) si aspiratiile sale de a trăi crestinismul asa cum cei din jur nu mai erau în stare s-o facă. “Nebunia” de a părăsi totul si a intra în mânăstire era taxată ca atare de părinti, prieteni, rude, profesori, chiar si de cei pe care-i află în mânăstire, monahi prin haină, dar nu prin străduintă. “Nu mai era nevoie să mă fac nebun pentru Hristos”, spune autorul, “pentru că si asa toată lumea mă considera nebun”(pg.111). Fratele Victor Moldovanu reface pas cu pas traseul Părintilor din Pateric: căderea în păcat, remuscările constiintei, părăsirea lumii si intrarea în mânăstire, ispitele primirii, acomodarea cu viata monahală si primele bucurii duhovnicesti, diferite încercări, misunea în lume si reîntoarcerea la mânăstire. Cu o singură diferentă: datele exacte ale evenimentelor istorice le plasează între 1940 si 1944, în România, Basarabia si Transnistria. Pagini întregi ne amintesc de “pelerinul rus” si Dostoievski (de altfel, Staretul Zosima este “părintele duhovnicesc” al fratelui Victor), dar si de texte filocalice: “În clipe de durere, îmi găseam unica întărire si mângâiere în rugăciune. Ca si în primele luni de la Frăsinei, as fi fost pierdut dacă nu m-as fi rugat. Acolo aveam slujbe, Sfânta Liturghie, Acatistul, Paraclisul..., dar aici nu aveam decât Psalmii lui David. Mă asezam jos, pe podele, într-un colt de baracă, si începeam să mă rog. Dar rugăciunea mea nu era o rugăciune obisnuită. Rugăciunea mea tâsnea din sufletul meu, asa cum tâsneste gheizerul din inima pământului, mânat de un foc si de o presiune grozavă. Numai în primele luni de la Frăsinei mă mai rugam cu atâta putere”(pg. 231). Mentionăm că cel ce se ruga astfel se afla în închisoare, condamnat la moarte. Sau: “El nu stia că tocmai în chinurile de la Frăsinei eu îmi găseam fericirea pe care n-o puteam găsi nici în căsătorie, nici în bunăstare. Si apoi fratele meu nu stia că si eu sunt logodit, căsătorit, îndrăgostit. Si asa cum într-o teacă nu pot încăpea două săbii, tot astfel în inima mea nu mai putea intra o altă dragoste. Pentru vecii vecilor mi-am dat inima lui Hristos. Iar Iisus mă cheamă din nou la Frăsinei.... A doua zi am ajuns la Frăsinei, unde într-adevăr mă asteptau fratii si părintii mei iubiti, chiliuta, pădurea, păsările”(pp. 287-288). Putem considera această carte si un roman de aventuri, dar de aventuri duhovnicesti. Ea se găseste pe tarabe alături de alte cărti de aventuri, care propun o lume a păcatului. Oricui îi este la îndemână s-o cumpere si s-o citească, chiar numai din curiozitatea de a afla ce si cum poate scrie un monah. Si va constata că surprinzător de interesant, de bine si de folositor. 

(Maria-Elena Ganciu)

Avem in fata un volum de poezie categoric crestina, o poezie extraordinara, cum n-am mai avut in literatura noastra si cum nu este in lumea intreaga. O poezie de mare adancime si caldura despre ortodoxie. O poezie care se va impune in lumea intreaga.

Pr. D. Staniloae

Potrivit invataturii de credinta crestin-ortodoxa, mantuirea este o lucrare divino-umana.  Drept aceea, omul este chemat sa conlucreze cu Harul Preasfantului Duh pentru mantuirea sa.  Iar harul Sfantului Duh nu poate fi primit decat in Sfanta Biserica, prin Sfintele Taine.

Sfintele Taine sunt lucrari vazute ale Bisericii lui Hristos prin care, in chip nevazut, se impartaseste omului harul Sfantului Duh, spre crestere duhovniceasca si spre mantuire.  Fiecare credincios este chemat sa vegheze permanent ca trupul si sufletul sau sa fie curate, vrednice de a primi si a pastra pe Duhul Sfant, vrednice de a fi templu al Duhului Sfant.

Sfantul Munte Athos este o peninsula legata de Grecia continentala dinspre est, si este inconjurata de Marea Egee.  Sfanta Traditie a Bisericii spune ca pronia divina a randuit ca Maica Domnului sa mearga la Muntele Athos, unde erau multe temple pagane.  Cand s-a apropiat cu corabia de tarm, s-a intamplat o minune: idolii au cazut si s-au sfaramat.  Poporul a crezut in Dumnezeu Cel adevarat, s-a crestinat si a parasit acel loc, aici venind barbati de pretutindeni ca sa vietuiasca in curatie, dupa modelul ingerilor.

CUPRINS

Nerecunoştinţă

Lupta pentru existenţă

Pomenirea celui drept

Ajutorul la Dumnezeu

Căsătorie

Învăţător

Cântecele învăţătorului

Discernământ

Dreptate

Accident şi harul lui Dumnezeu

Părăsirea soţului

Crima unui tânăr

Răzbunare

Avort

Intervenţia lui Dumnezeu

Episcop

Păstorul cel bun

Recunoştinţă

Binecuvântarea mamei

Moarte

Doctor

Preot

Preoţi

Simplitate

Cuvântul lui Dumnezeu

Melancolie

Pocăinţă

Mamă

Ura între fraţi

Singurătate

Mănăstire

Familie

Vederea lui Hristos

Orfani

Droguri.

Tovărăşii (rele)

Tată

Ispită

Credinţă

Pronia lui Dumnezeu

Rugăciune

Mită

Severitate faţă de părinţi

Studii

Afecţiune

Soţi

Peţire

Cinste

Nădejde

Invidie

Prietenie

Ospitalitate

Îndelungă vorbire

Joc de cărţi

„Familia este câmp de bătălie şi arenă a virtuţii”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur6. Familia nu este doar bucurie şi confort. Este şi arenă de luptă continuă, unde ne batem şi ne războim pentru virtute şi mai ales pentru cununa tuturor virtuţilor, iubirea.

Doar iubirea de Dumnezeu poate să insufle în sufletele oamenilor adevărata dragoste dintre ei. Atunci când această iubire există, toate celelalte piedici sunt depăşite. Căsătoria este taină mare şi sfântă, iar când tinerii participă la aceasta conştient, iau har pentru a întemeia trainic edificiul fericirii lor pe stânca neclintită a poruncilor lui Dumnezeu, pentru a-l statornici pe iubirea Lui.

Însă, din fericire, există şi unii care încă mai gândesc înţelept. Care văd slăbirea instituţiei căsătoriei şi nu vor asta. Care se luptă să menţină pacea şi unitatea în familia lor. Care se străduiesc să trăiască într-o atmosferă de adevărată iubire, de adevărată bucurie şi pace adâncă în casa lor. Care-şi iubesc cu adevărat copiii şi se străduiesc să-i crească „întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). 

Pentru aceştia sunt scrise paginile care urmează, cu nădejdea şi urarea ca ele să constituie un mic ajutor în marea lor luptă de a ţine dreaptă corabia familiei pe valurile învolburate ale vremurilor noastre dificile, având ca şi cârmă legea veşnică a lui Dumnezeu şi ca vânt pentru pânze harul Lui atotputernic, care să ne conducă pe celălalt ţărm, în fericita Împărăţie a lui Dumnezeu, pe tărâmul iubirii lui veşnice şi negrăite, care ţine în viaţă lumea întreagă şi pe fiecare om în parte.

Exista un timp cand trebuie sa traiesti, si un timp cand trebuie sa depui marturie pentru ce traiesti, spunea candva unul din marii ganditori.  Parintele Arsenie Boca, intr-o anumita vreme si intr-un anumit ceas al chemarii, a dat, intr-adevar, marturire despre felul in care trebuie sa iti traiesti atat viata, cat, mai ales, moartea.

Fie ca jertfa si pilda vietuirii sale sa ne fie leac si merinde pe Calea catre Vesnicie, adica biruinta deplina asupra mortii.