Aceasta carte ni-l prezinta pe Cuviosul Irodion - "Luceafarul de la Lainici", asa cum la numit Sf. Calinic de la Cernica pe duhovnicul sau -, care nu a dorit prietesugul acestei lumi, ci, ferindu-si viata de orice intinare, a cautat doar dreptatea lui Dumnezeu.

(lipsa text)

Acest volum aduna intre copertele sale texte despre Eminescu publicate in ultimii 20 de ani. Au fost cu precadere textele care se refera la raporturile lui Eminescu cu traditia,spiritualitatea si credinta.

Cartea de fata - alcatuita in trei sectiuni (Ortodoxia Sfintei Rusii si a intregului Est Salbatic, Ortodoxia mioritica si Ortodoxia sud-dunareana), una mai ispititoare decat cealalta si toate trei distins si subtil revelatoare ale unei Ortodoxii contemporane pestrit intrupate in viul vietii si mereu hranite din adancuri de o traditie mai reavana decat pare - este, as zice, de doua ori o oglinda: a spatiului sud-est european, pe de o parte, si a scrisului reportericesc al autorului, pe de alta parte.

Fragmente din carte:

Maica Siluana:
Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.

Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale.

Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizată „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cărui continuare este, paradoxal, bucuria.

Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm.

A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine si că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fata mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare.

Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat.

Autoarea acestei carti, din propria si deloc usoara sa experienta, trecuta prin urechile acului, a inteles esentialul, pe care s-a straduit sa-l impartaseasca si altora: nici cancerul, nici vreo alta boala trupeasca nu se afla neaparat sub semnul incurabilului, ci la Dumnezeu toate sunt cu putinta.  Medicina - limitata, ca toate lucrurile omenesti - nu trebuie desconsiderata, ci complinita prin recursul cu buna incredintare la ajutoarele de Sus. Cine are urechi de auzit, sa auda!

"CravaÈ™a" (apărut în 1960) este romanul în care Constantin Virgil Gheor­ghiu încearcă o radiografie a absurdului, condensând în paginile acestuia drama unei singure zile: 23 august 1944. Monahi, militari, È›ărani conturează, în pagini tulburătoare, o Românie aflată – pentru a câta oară? – la o nouă răscruce de drumuri…

Grotesc È™i cinic, romanul reprezintă momentul decăderii României, în finalul războiului, condusă de "fanarioÈ›ii" slugarnici care au predat‑o lamentabil È™i imoral ocupaÈ›iei sovietice. Cu un discurs epic auster, descriptiv, cu o viziune de universalitate asupra istoriei contemporane, Constantin Virgil Gheorghiu realizează astfel unul dintre cele mai bune romane ale sale, "CravaÈ™a" situându‑se, alături de "Ora 25", printre cele mai dramatice construcÈ›ii epice româneÈ™ti din literatura noastră de după război. 

Constantin Cubleșan

In pofida progresului si a succeselor obtinute in cadrul stiintelor psihologiei si a educatiei copiilor, conditiile in care se nasc, se dezvolta si sunt educati copiii astazi devin din ce in ce mai nefaste.

Tematica acestei carti cuprinde principii fundamentale pe care pedagogul trebuie sa le aiba in vedere.  Mai intai, analizeaza familia ca spatiu al influentei pedagogice reciproce si remarca rolul special al mamei si al tatalui in educatia copiilor.  Sunt expuse principiile fundamentale ale asa-numitei educatii anti-despotice sau democratice, precum si importanta incurajarii si a autoevaluarii.  De asemenea,este semnalat modul in care trebuie sa fie transmisa iubirea si cum sa fie legata libertatea de disciplina in cazul copiilor, in cadrul unei cunoasteri si autoeducari continue ale parintilor.  Elementele fundamentale ale intregii educatii sunt dezvoltarea si cultivarea religiozitatii autentice a copiilor inca din frageda copilarie si legatura lor cu viata liturgica si euharistica a Bisericii.

In fine, lucrarea noastra, ca purtatori ai educatiei in Hristos, va aduce roade imbucuratoare, daca invocam puterea si luminarea de la Dumnezeu.  Este de ajuns ca noi sa fim convinsi primii ca aceasta educatie conduce la depasirea de sine si la negarea egocentrismului, la adevarata maturizare duhovniceasca a copilului.

Iubirea faÈ›ă de Dumnezeu È™i Biserică pe care a purtat-o Doamna Despina ne este dovedită până astăzi prin numeroasele ctitorii È™i danii făcute diferitelor mănăstiri din È›ară sau de la locurile sfinte. În acest sens, Nicolae Gane în Trecute vieÈ›i de doamne È™i domniÈ›e menÈ›iona că aceasta avea o colecÈ›ie impresionantă de Evanghelii de aur, căţui de argint, sfeşnice, cruci, inele, paftale, ceşti, toate podoabele ce se puteau culege sau face la noi sau aiurea, podoabe pe care le-a vândut spre a finaliza lucrările la Mănăstirea Curtea de ArgeÈ™. 

Viata si mantuirea noastra sunt strans legate de aproapele.  Asezarea noastra sufleteasca, chiar daca semnele exterioare nu vadesc aceasta, inraureste in chip hotarator starea sufleteasca a celor din jur.  Daca avem ganduri de manie ori de nemultumire fata de aproapele nostru, se simte in felurite chipuri.  Orice boala duhovniceasca a noastra provoaca, in mod inevitabil, suferinte celor apropiaÈ›i.  Pacatele si deznadejdea duhului nostru se rasfrang si asupra lor.

Dar oare nu indrazneala cea buna, nu bucuria vietii, nu taria duhului si incurajarea ar trebui sa fie felul nostru de a fi si de a ne raporta la oameni si mai ales la aceia din jurul nostru?

Comunicarea noastra cu aproapele are loc, mai cu seama, prin cuvant.  Intelegem oare insemnatatea raspunderii inaintea lui Dumnezeu pentru fiecare vorba rostita?

Cartea cunoscutului teolog rus Nikolai E. Pestov poate fi socotita, pe buna dreptate, un indrumar de pret pe calea impreuna-mantuirii, intr-o lume tot mai lipsita, astazi, de repere spirituale autentice.  Este un ghid cu ajutorul caruia impreuna-vietuirea in lumea zilelor noastre ne poate aduce pe toti, laolalta, mult mai aproape de Dumnezeu.

Rugaciunea este dovada personalitatii mele, inzestrate cu ratiune, a faptului ca sunt creat dupa chipul lui Dumnezeu. Este zalogul viitoarei mele indumnezeiri si fericiri. Eu din nimic am fost creat, nimic sunt înaintea lui Dumnezeu, ca unul care nu are nimic al sau, dar, dupa mila Lui, sunt o persoana, am ratiune, inima, vointa libera si datorita ratiunii si a libertatii mele prin adresarea inimii mele catre El eu pot spori treptat in mine nemarginita Lui imparatie, treptat, din ce in ce mai mult pot inmulti in mine darurile Sale, pot lua din El, ca dintr-un Izvor pururea curgator, nesecat, tot binele – duhovnicesc si trupesc, mai ales – duhovnicesc. Rugaciunea imi insufla ca eu sunt chipul lui Dumnezeu (vezi: Facerea 1, 26, 27), ca prin starea cea smerita si plina de recunostinta a sufletului meu inaintea lui Dumnezeu, prin vointa mea cea libera eu, sporind la nesfarsit darurile (duhovnicesti) ale lui Dumnezeu, pot, astfel, la nesfarsit sa ma desavarsesc si sa sporesc la nesfarsit asemanarea mea cu Dumnezeu, fericirea mea cereasca, careia ii sunt menit.

O alimentaţie corectă devine o condiţie esenţială a existenţei umane, care asigură starea de sănătate, energia şi viaţa. În condiţiile în care mediul de viaţă este într-o permanentă schimbare, cheia succesului în alimentaţie ar fi adaptarea dietelor la noi situaţii şi înlocuirea obiceiurilor vechi cu altele noi, bazate pe experienţele colective şi cercetările ştiinţifice actuale. În noţiunea de alimentaţie este inclus un complex de factori nutritivi care cuprind carbohidraţi, proteine, acizi graşi, vitamine, enzime şi minerale. Consumul acestor componente nutritive, în proporţii optime, constituie fundamentul pentru o stare bună de sănătate, de energie şi de viaţă lungă. De aici rezultă importanţa atât a calităţii cât şi a cantităţii de hrană pentru a fi în folosul sănătăţii şi la temelia năzuinţelor de vindecare la cei bolnavi (Gerson,1990). Trebuie ţinut seamă că alimentaţia poate fi cel mai bun aliat al sănătăţii dar şi un duşman nebănuit de periculos.