Intr-o seara - sunt doua mii de ani de atunci - trei astronomi din Persia observa pe cer o stea noua, alba si stralucitoare, cum nu mai vazusera niciodata.  Pe loc inteleg ca este un semn ceresc, care vesteste nasterea unui mare rege.  A doua zi in zori pregatesc daruri, le incarca pe camile si pornesc spre necunoscut, incotro ii va duce steaua.  Se anunta o calatorie iesita din comun...

Un om avea doi fii.  Si a zis cel mai tânăr dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere.  Asa incepe cea mai frumoasa parabola pe care a rostit-o Mantuitorul.  In fata fiului se deschide o viata noua, intr-o tara indepartata, plina de promisiuni de fericire. Tatal insa nu inceteaza sa spere ca mezinului ii va veni intr-o zi mintea la cap si se va intoarce acolo unde este iubit.  Nu trece zi sa nu se uite lung in zare, parandu-i-se ca il vede venind, asa cum l-a vazut plecand.  Sa fie oare asteptarea lui zadarnica?

Acum multe sute de ani, pe campurile din jurul satului Betleem, un copil de vreo zece ani pastea turmele de oi ale tatalui sau.  Il chema David, era frumusel, blond, curajos si canta minunat la lira, desi nu il invatase nimeni.  Intr-o buna zi, soseste in sat batranul prooroc Samuel, care, fara sa ii spuna altceva, il unge pe cap cu ulei parfumat.  Sa fie oare semnul ca va  fi rege?  Dar cum ar putea un ciobanas ca el sa ii ia locul temutului Saul, stapanul tarii? Poate lira sa-i fie de folos...

Chipul Sfintei Paraschiva, din icoana cea veche a bunicii, ii fascineaza pe Cristofor si Veronica.  Cand bunica deapana povestea, livada bunicilor ramane departe in urma, iar Cristofor si Veronica sunt, cat ai clipi, alaturi de Sfanta Paraschiva la portile Constantinopolului ori ale Ierusalimului.  Dar miezul povestii le descopera copiilor ca drumul sfintei duce nu inspre cetati minunate, ci inspre bunatati nebanuite.

Cristofor si Veronica patrund in lumea tainica a icoanei Sfantului Nicolae si descopera frumusetea sfinteniei, calauziti de bunicul Nichifor, iconarul.  Dincolo de text si ilustratii, veti drumeti inspre Bine si Frumos.

Dumnezeu pe toate le-a făcut „bune foarte” (Facerea 1, 31). Pe toate le-a făcut gingaÈ™e, frumoase, în armonie. Chiar È™i fiarele cele mai înfricoÈ™ătoare la arătare, la început, erau È™i ele blânde È™i smerite. Omul, „nepricepând”, a antrenat însă, în căderea sa È™i creaÈ›ia, iar de atunci „toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Epistola către Romani 8, 22). Conflict în loc de armonie È™i sălbăticie în loc de gingăÈ™ie, frică È™i durere în loc de bucurie. Slavă lui Dumnezeu însă, că nu ne-a lăsat într-o astfel de lume, ci trimiÈ›ând pe Fiul Său, ne-a deschis prin Cruce, calea către răscumpărare. Și, pentru toÈ›i cei care-i vor urma lui Hristos, răscumpărarea lucrează nu doar asupra oamenilor, ci È™i asupra întregii creaÈ›ii. Pilda vieÈ›ii Sfântului Gherasim È™i a „ucenicului” său, leul Iordan, scrisă cu un frumos talent de povestitor în ediÈ›ia de faÈ›ă, este revelatorie în acest sens. Pentru că omul nu sfinÈ›eÈ™te doar locul, dacă vieÈ›uieÈ™te întru Hristos, ci È™i „toată făptura” creată de Dumnezeu

Ascultand glasul Sfantului care in anii cei mai de pe urma a revarsat belsug de tamaduiri, vindecare si curatire, invatam ca Cea mai de seama lucrare a omului este rugaciunea.

Rugaciunea este stiinta si arta mai presus de toate stiintele si artele.  Este maica virtutilor, unirea mintii cu Dumnezeu, impacarea lumii cu Creatorul ei; rugaciunea e hrana ingerilor si desfatarea veacului viitor; numai prin rugaciune ne izbavim de ispite, numai prin ea primim raspuns de la Dumnezeu.

Cele 20 de cantece reunite in prezentul volum deconspira, pentru cititori, o alta latura total necunoscuta a stilului poetic al lui Radu Gyr.  Concepute dupa nasterea unicei sale fiice si dedicate ei, ciclul Stele pentru leagan face loc aparitiei unei alte identitati poetice, mai putin cunoscuta, dar puternic contrastanta in raport cu eticheta lirica recunoscuta a poeziei de detentie care l-a consacrat.  Astfel vom descoperi incet, la Radu Gyr, o alta zona a sensibilitatii sale, izvorata din ipostaza de parinte, din care se nasc bijuterii lirice splendide, reliefate de o blandete si o delicatete nebanuite, de o gingasie moale, de o puritate  sonora limpede si senina, toate reunite sub bolta dragostei pentru fetita lui.

In epoca abrogarii oricarui fel de interdictii si a comunicarii nestingherite dintre oameni si culturi, porunca patristica si canonica a Bisericii: "nu este ingaduit sa te rogi cu ereticii sau cu schismaticii" apare ca ceva rupt de realitate, ca o provocare pentru omul contemporan.

Provocarea cu care se confrunta Traditia canonica nu se refera doar la cei "din afara" Ortodoxiei, care, fireste, nu au premisele de intelegere a invataturii patristice. De multe ori insa Traditia noastra canonica este privita ca rigida mult mai mult de catre cei "din interiorul" Bisericii, atunci cand simt ca unele dintre poruncile einu servesc scopurilor lor, nu slujesc intereselor lor. De aceasta provocare se ocupa acest scurt studiu.

Doua au fost coordonatele vietii Sfantului Isidor.  Din tinerete a fost dedicat pe de-o parte ascezei, desavarsirii personale si urcusului duhovnicesc, iar pe de alta parte iubirii fata de aproapele si grijii pentru indreptarea si salvarea a cat mai multor suflete, prin epistolele pe care le-a trimis cu dragoste si smerenie. 
In Colectia patristica editata de abatele Migne, in volumul 78, a publicat 2012 scrisori apartinand Sfantului Isidor, dupa o veche colectie de texte, pregatita intre anii 450-550 in Manastirea Achimitilor din Constantinopol.
Corespondenta Sfantului Isidor reflecta o personalitate puternica, cu o remarcabila formatie clasica si teologica.  El se inspira din Sfanta Scriptura, dar si din scriitorii crestini din primele veacuri, cum ar fi Clement Alexandrinul. 
Scrisorile cuprind referinte la numeroase probleme ale mediului, timpului si preocuparilor sale spirituale: preotie, biserica si ierarhia ei, conducerea imperiului, morala, asceza, desavarsirea, dogmatica.  Om plin de curaj si fara prejudecati, Sfantul Isidor ii critica si ii judeca pe imparati, episcopi si dregatori de tot soiul, previne si sfatuieste la toate nivelurile si in orice moment.  Una dintre celebrele sale sentinte ii oglindeste parca intreaga existenta si lupta duhovniceasca: „caci viata fara de cuvant mai mult foloseste decat cuvantul fara viata.  Caci viata si tacand foloseste, iar cuvantul strigand supara.  Dar daca si cuvantul si viata se vor intalni, vor face o icoana a toata filosofia”.

Chipul este catapeteasma sufletului.  Dincolo de el, se junghie pe altarul inimii Cuvantul-Paine la flacara cuvintelor imnice.  Taina chipului este una dintre cele mai paradoxale pe care omul le intalneste.  Chipul arata si ascunde, des-valuie si in-valuie, descopera si acopera.  Cele dinauntru si cele din afara se intalnesc pe chip, miscandu-l.  De aici si fascinatia chipului.  Cat de frumos, cat de adevarat, cat de apropiat este un chip linistit pe care se preling lacrimi, ranit fiind de milostiva sagetarea Duhului!  Nu pentru noi ne este dat chipul, ci pentru intalnirea cu ceilalti.  Pentru noi sunt chipurile celorlalti.  Ne este presarata viata cu chipuri dragi.  Chipul bunicilor, chipul parintilor, chipul prietenilor de tot felul...  Chipuri peste tot.  O lume de chipuri.  Chipuri pe pamant, chipuri in cer.