Biserica este chemată să acorde o atenÈ›ie deosebită familiei creÈ™tine È™i să apare valoarea familiei ca viaÈ›ă binecuvântată de Dumnezeu cu scopul dobândirii mântuirii È™i vieÈ›ii veÈ™nice. De aceea noi trebuie să apărăm È™i să cultivăm sfinÈ›enia căsătoriei, solidaritatea în familie È™i între familii È™i să le privim ca daruri de la Dumnezeu pe care trebuie să le preÈ›uim.

ÎnvăÈ›ăturile patristice ne pot ajuta în demersurile noastre de a fortifica puterea curajului nostru È™i de a stabili măsura prudenÈ›ei, astfel încât ambele virtuţi să fie cu adevărat desăvârşite. În contextul actual, dominat de  laşitate, îndrăzneală neîntemeiată È™i lipsa unei gândiri raţionale şi coerente, textele SfinÈ›ilor Părinţi ne îndeamnă să adoptăm calea vieţuirii creştine: responsabilă, curajoasă, lucidă, dar, în acelaÈ™i timp, guvernată de prudenţă. Toate aceste virtuţi, la rândul lor, creează contextul necesar pentru dobândirea celei mai de preţ calităÈ›i umane dintre toate: înţelepciunea. Însă, pentru a ajunge aici, este nevoie atât de un curaj înÈ›elept, cât şi de o prudenţă bine întemeiată.

Preot dr. Adrian Agachi

Transmisa doar de textul Evangheliei dupa Luca (15, 11–32), parabola cunoscuta indeobste sub numele de parabola fiului risipitor este cu siguranta una din cele mai profunde si tulburatoare din cate au fost rostite de-a lungul activitatii publice de catre Iisus din Nazaret.  Lectia ei paradoxala a obsedat neincetat generatiile crestine de-a lungul istoriei Bisericii.

Cum intelege omul contemporan, omul secolului XXI, dincolo de simpla identificare, sensurile acestei parabole, a carei simplitate face din ea un text inepuizabil?  Raspunsul la aceasta intrebare il pot da cele sase lecturi antologate in prezentul volum semnate de sase personalitati teologice si culturale actuale.  Diversitatea lor are drept scop realizarea unei simfonii contrapunctice a interpretarilor: un teolog biblic protestant (Joachim Jeremias), doi monahi, unul rasaritean athonit (arhimandritul Vasilios Gondikakis), altul occidental iezuit (P. Marko I. Rupnik), un scriitor-monah, Nicolae Steinhardt (monahul Nicolae Delarohia), un filozof crestin occidental (Jean-Luc Marion) si un filozof roman, Constantin Noica.

Ei bine, dragi prieteni, nu am vrut sa scriu istorie, ci am vrut sa fac istorie.  Aici e taria cuvantului!  Oare am reusit?  Iar daca n-am reusit, ma trag incetisor spre Eden, ca macar sa fiu pe harta pe care Dumnezeu a facut istoria, sa fiu acolo un semn al laudei lui Dumnezeu.  Ce-mi mai trebuie istorie?  Daca esti mantuit prin actiune si har, lasi altora obligatia de a nota istoria, iar tu esti fericit, ca cetatean al Raiului.
Asa ca, prietene, drumul acesta, al meu, nu este al celor invinsi, ci al celor ce s-au invins mai intai pe ei insisi si mai apoi au biruit lumea.
Mare lucru am spus!  Dar parca eu l-am spus intai?  Au fost altii inaintea mea care au trait asa si au murit frumos.  Acestia intai au trit asa, iar felul traiului lor s-a vazut din scriitura lor, iar altii vor merge pe urmele noastre pana ne vom ancora in infinitul mare.

Pr. Dimitrie Bejan

Pocainta e cea mai mare si mai de folos minune pentru suflet – poate chiar mai mult decat invierea unui mort.  Dar asta nu inseamna ca minunile nu au nici un fel de importanta in viata duhovniceasca. ­ Altminteri pentru ce Sfanta Scriptura – mai cu seama Evangheliile – descrie atat de multe intamplari de felul acesta?  De ce Insusi Hristos a savarsit minuni intr-un numar atat de mare, dupa marturia Evangheliei: lumea aceasta n-ar cuprinde cartile ce s-ar fi scris (In 21, 25)?  Care este chiar rostul prezentei carti, cu zecile de minuni cuprinse in ea?  Raspunsul la aceste intrebari il da Sfantul Apostol Pavel: un semn nu pentru cei credinciosi, ci pentru cei necredinciosi (I Cor. 14, 22).  Vom adauga: si pentru cei putini credinciosi.

Hristos a ales sa faca multe si mari minuni, pentru a trezi constiinta adormita a omului cazut in pacat.  Minunile Lui au fost ca o trambita rasunatoare, ce a desteptat si continua sa destepte milioane de suflete omenesti din somnul lor de moarte.

Aceasta carte cuprinde minuni din vremea noastra...  Unele din intamplarile descrise aici nu sunt minuni in adevaratul sens al cuvantului, ci marturii ale indurarii lui Dumnezeu.  Totul este scris cu emotie sincera si potrivit adevarului, calauzind catre ­Dumnezeu si catre intarirea credintei in El.

Cartea de fata(care valorifica texte risipite prin reviste sau din Eminesciene, 2012, altele inedite) isi propune sa faca o concesie "corectilor politici": sa arate de ce Eminescu este incorect politic.  Si asta deoarece un domn ca Patapievici s-a grabit sa puna diagnosticul, dar uitand, in izbucnirea sa in bocet, sa si-l argumenteze.  Ii venim, aici, in ajutor.

Ne cerem scuze de la parintele-scriitor Stefan Bastovoi ca am parafrazat, in oglinda, titlul unei carti a dumisale din 2010: Diavolul este corect politic.

Diavolul, da!  Insa nu si Eminescu!

Familia este o minune imposibil de explicat, desi se fac o multime de incercari in acest sens. Ganditi-va: doi oameni necunoscuti, straini unul celuilalt, absolut diferiti – barbat si femeie – se intalnesc, comunica o vreme oarecare, apoi incep sa traiasca impreuna, sa doarma impreuna, sa nasca copii, sa isi zica „noi” si sa simta inrudire uneori mai apropiata chiar decat cu rudele de sange. La un moment dat le este greu chiar sa-si imagineze ca au trait candva unul fara celalalt. Cum se intampla asta? De ce? E mai simplu sa intelegi si sa explici de ce oamenii nu traiesc impreuna, se despart sau nu leaga in general nicio relatie. Aici totul este logic si legic. Insa iubirea nu este legica si nici logica, ea este suprafireasca... Poate pentru ca este darul lui Dumnezeu, omul nu poate sa ii dezlege misterul?

Stiti oare cine l‑a binecuvantat si l‑a povatuit spre marea nevointa a mantuirii pe preacuviosul Serafim de Sarov, sfantul aratat nu de mult in pamantul Rusiei?

Stiti oare cine i‑a poruncit lui sa se indrepte spre Manastirea Sarovului, ca, salasluindu‑se acolo, sa caute loc de rugaciune si acoperamant linistit pentru a‑si incepe nevointele calugaresti, acele nevointe de inaltimea carora s‑a minunat intreaga lume ortodoxa si care au adus acestui placut al lui Dumnezeu deosebita cinstire pe pamant si fericirea raiului cea din ceruri?

„Avand staruinta in lucrarea vietii calugaresti celei asemenea ingerilor – asa cum se canta in Acatistul preacuviosului Serafim –, ai mers la sfanta cetate a Kievului pentru a te inchina cuviosilor de la Pecerska, si, primind din gura cuviosului Dositei porunca sa‑ti indreptezi calea ta in Pustia Sarovului, ai sarutat acel loc sfant cu credinta venind de departe si, acolo salasluindu‑te, ai sfarsit viata ta cea placuta lui Dumnezeu…  Bucura‑te, preacuvioase Serafime, mare facator de minuni din Sarov!” (Icos 3)

Numele acestui staret este Dositei.  Indata dupa trecerea lui la cele vesnice s-a aflat insa ca vestitul staret a fost, de fapt, o stareta... Dositeia.

Smerita si nebagata in seama s‑a scurs binecuvantata sa viata, in stramtorarea pesterii si in zavorare calugareasca, insa pomenirea ei, ca mare nevoitoare si inainte‑vazatoare, s‑a transmis din generatie in generatie.