Biserica este chemată să acorde o atenÈ›ie deosebită familiei creÈ™tine È™i să apare valoarea familiei ca viaÈ›ă binecuvântată de Dumnezeu cu scopul dobândirii mântuirii È™i vieÈ›ii veÈ™nice. De aceea noi trebuie să apărăm È™i să cultivăm sfinÈ›enia căsătoriei, solidaritatea în familie È™i între familii È™i să le privim ca daruri de la Dumnezeu pe care trebuie să le preÈ›uim.

ÎnvăÈ›ăturile patristice ne pot ajuta în demersurile noastre de a fortifica puterea curajului nostru È™i de a stabili măsura prudenÈ›ei, astfel încât ambele virtuţi să fie cu adevărat desăvârşite. În contextul actual, dominat de  laşitate, îndrăzneală neîntemeiată È™i lipsa unei gândiri raţionale şi coerente, textele SfinÈ›ilor Părinţi ne îndeamnă să adoptăm calea vieţuirii creştine: responsabilă, curajoasă, lucidă, dar, în acelaÈ™i timp, guvernată de prudenţă. Toate aceste virtuţi, la rândul lor, creează contextul necesar pentru dobândirea celei mai de preţ calităÈ›i umane dintre toate: înţelepciunea. Însă, pentru a ajunge aici, este nevoie atât de un curaj înÈ›elept, cât şi de o prudenţă bine întemeiată.

Preot dr. Adrian Agachi

Oferind — prin tipăriturile sale, dar şi prin predicile slujitorilor ei — o largă circulaţie ideii unităţii româneşti, o unitate de origine, de limbă şi de credinţă având o contribuţie determinantă în procesul creării limbii literare şi apărând cu tenacitate unitatea de credinÈ›ă a românilor, Biserica Ortodoxă a consolidat şi întreţinut unitatea spirituală a neamului „răsfirat” în „ţări” diferite, temeiul viitoarei sale unităţi politice.

Dificultatea omului modern constă în primul rând în lipsa de discernământ şi de ascultare a poruncilor lui Dumnezeu. Pe de o parte, o viaţă întreagă trăită sub semnul păcatului arată un discernământ slăbit, o rea întrebuinţare a libertăţii cu care omul a fost înzestrat, dar şi confirmă că, prin voinţă proprie, a refuzat să dea ascultare poruncilor dumnezeieşti cuprinse în Sfintele Evanghelii.

Însă, de vreme ce Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni şi aşteaptă nu căderea sufletească, ci ridicarea sau pocăinţa şi, implicit, dorinţa păcătosului de a fi iertat şi reprimit ca fiu al Său, astfel, libertatea rău întrebuinţată poate să se transforme într-un izvor de lucrare a faptelor bune spre dobândirea vieţii veşnice fericite.

Preot Dr. Adrian Agachi

Cum am devenit creştini? Prin credinţă, ar putea spune fiecare. În ce fel ne mântuim? De bună seamă, renăscându-ne prin harul Botezului. Altfel, de unde? Deci, după ce am cunoscut mântuirea prin Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, să părăsim învăÈ›ătura pe care am primit-o? Vrednic de mari suspine ar fi faptul dacă acum ne-am afla mai departe de mântuire decât atunci când am crezut, dacă pe cele pe care atunci le-am acceptat, acum le negăm. Egală este paguba fie că moare cineva fără să fie botezat, fie că acceptă ceva care lipseşte din Tradiţie.

Îmi doresc să merg la Domnul cu această mărturisire, iar pe aceştia îi îndemn să păstreze credinÈ›a nealterată până în ziua arătării lui Hristos, să ţină pe Duhul nedespărţit de Tatăl şi de Fiul, să menţină în mărturisirea credinţei şi în doxologie învăţătura subscrisă la Botez.

Sfântul Vasile cel Mare

Istoria familiei începe din momentul când cei doi soţi fac cunoÈ™tinÈ›ă. Adesea, reuşita lor depinde de succesul sau eÈ™ecul perioadei iniÈ›iale. Și, într‑adevăr, nu există, probabil, un lucru mai important È™i mai responsabil în viaÈ›ă decât alegerea persoanei cu care vom trăi È™i decizia de a te căsători cu ea. Acesta implică întotdeauna un risc, deoarece este dificil să se prevadă cum va fi soÈ›ul (soÈ›ia) în viitor.
Pentru a nu greşi, trebuie să fim atenţi la unele puncte fundamentale chiar înainte de căsătorie. Adesea, se întâmplă ca obiceiurile neplăcute ale alesului (alesei) să fie luate drept „fleacuri” pe care le vei putea gestiona cu uşurinţă după căsătorie. Totuşi, aşa cum se dovedeÈ™te mai târziu, aceste planuri „luminoase” devin mai pesimiste după căsătorie, pentru că a‑l schimba pe celălalt este dificil, aproape imposibil. Şi ce vom face atunci? Cum să nu eÈ™uăm?
Ce este important să ştii înainte de căsătorie? Despre aceasta se vorbeÈ™te în cartea de faÈ›ă. Vom analiza în ea cum se petrece întâlnirea hotărâtoare dintre bărbat şi femeie, care se finalizează prin căsătorie, şi cum aceasta poartă adesea masca iubirii adevărate; de ce iubirea adevărată nu se naşte imediat; la ce trebuie să fim atenţi înainte de căsătorie… Aceste momente – È™i multe altele – sunt abordate în paginile care aÈ™teaptă să le citiÈ›i.
Elena Morozova

Dacă noi, la nivel personal sau comun, nu vom învăţa să trăim duhovniceşte din revelaţiile tainice care ne sunt oferite permanent în Liturghie, ci vom rămâne numai la nivelul de trăire sufletesc, însăşi Liturghia va fi pentru noi neînţeleasă, în mare parte. Adesea ni se pare că „duhovnicesc” înseamnă o stare sufletească extrem de înaltă, sublimă şi apropiată de Dumnezeu. În realitate, din lectura rugăciunilor şi din analiza icoanelor sfinţilor, vedem cu claritate că există o ruptură între aceste două sfere. Există o limită între nivelul sufletesc şi un cu totul alt nivel, cel al duhului, unde Dumnezeu lucrează într-un cu totul alt mod.

Bineînţeles, tot ceea ce se întâmplă în om se reflectă de asemenea şi în sfera sa sufletească, şi în cea trupească. Ceea ce se întâmplă în duh, nu reprezintă ceva sufletesc, oricât de înalt ar fi, ci este împărtăşire de ceva care depăşeşte caracterul creat. Din acest punct de vedere, experienţa ascetică, aşa cum o înţelege Ortodoxia, comportă un caracter specific. 

Liturghia ca stăpânire a lui Dumnezeu asupra acestei lumi prin noi trebuie să continue în afara bisericii. Împărtăşiţi fiind, intrăm în lume îmbrăcaţi cu puterea lui Hristos, pentru ca să smulgem lumea aceasta din mâinile stăpânitorului acestei lumi, pentru a aduce lumea aceasta în dar şi jertfă şi prinos lui Hristos; pentru ca lumea aceasta să iasă din categoria timpului şi să intre în categoria veşniciei. Liturghia este neterminată. Noi ieşim din biserică cu pace, pentru a continua Taina Liturghiei în afara bisericii, sfinţind tot ceea ce constituie lumea noastră şi făcând-o parte a Împărăţiei cerurilor. 

Importanta cruciadelor nu poate fi negata.  Prin ele, doua civilizatii si culturi diferite, occidentala si orientala, s-au intalnit sub o forma violenta, insa acest lucru nu le-a impiedicat sa se influenteze involuntar.

Cruciada ne dezvaluie intregul mecanism de gandire al europeanului, spiritul omului medieval, universul sau intim.  Nu putem vorbi despre o simpla expansiune a feudalilor apuseni in Mediterana, ci de impactul complex al intalnirii dintre socie­tatile bizantina, occidentala si islamica.  Istoria acestor confruntari ne descopera, pe langa istoria unor fapte de arme, si anumite mentalitati, conceptii despre viata si moarte, obiceiuri, rodul convietuirii si disensiunilor unei lumi indepartate de noi, care, toate incadrate, conduc spre un proces istoric susceptibil de noi interpretari.  Analizarea si recitirea istoriei cruciadelor poate risipi multe semne de intrebare si oferi multe lectii utile, acesta fiind scopul acestei lucrari.

N-am adunat aur şi argint, nici bijuterii sau pietre scumpe, fiindcă niciodată nu mi-am pus nădejdea în ele, ci totdeauna mi-am pus nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care niciodată nu m-a părăsit. În tot cursul vieţii mele, deşi am fost supus slăbiciunilor omeneşti, milostivirea lui Dumnezeu cea nemărginită nu s-a depărtat de la mine. Pentru aceasta m-am sârguit să păşesc pe căile mântuirii, îndeletnicindu-mă cu citirea şi tipărirea Sfintelor Scripturi, învăţăturile Sfinţilor Părinţi, dascăli ai Bisericii Ortodoxe şi, potrivit cu duhul lor, am folosit toate puterile mele spre zidirea, îndreptarea şi împodobirea sfintelor biserici şi mănăstiri. 

Romaniei de astazi si Bisericii noastre nu le lipseste vocatia, nu le lipseste chemarea lui Dumnezeu, nu le lipseste posibilitatea de a darui, prin Dumnezeu, celorlalti bucurie.  Ce le lipseste este capacitatea de a iesi cu fruntea sus din toate incercarile nevocationale la care ne supun cei care ne spun ca vocatia noastra nu are sens.

E clar ca pentru un crestin solutia si raspunsul la incercarea lui de a izbavi mediocritatea din el sunt in intalnirea cu Mantuitorul Hristos.  Exista o capacitate a Mantuitorului de a te seduce si a ridica de fiecare data nivelul capacitatii tale de a stoarce informatii, de desavarsire a comunicarii.  Mediocritatea nu se poate vindeca doar prin informare, ci de fiecare data trebuie, de fapt, sa asumi altceva decat ce-ai facut pana atunci: sa asumi un mod de viata pe care Hristos ti-l propune si in care Mantuitorul Hristos este parte integranta.  Mantuitorul nu locuieÈ™te la limita exterioara a mediocritatilor noastre, ci, daca vrem sa le vindecam, trebuie sa-L asezam in limita interioara a mediocritatii noastre, sa-I dam de lucru in aceasta limita.  Sa-I oferim posibilitatea, ca Domn si Dumnezeu, de a fi cu adevarat rodnic in inima noastra.

Pr. Constantin Necula

Cine ar putea fi cititorul?

Persoanele care autrait copilaria in anii 50 si care se vor reconecta prin aceste randuri cu propria lor copilarie.

Persoane de varsta mea, generatia copiilor din anii 70, care vor recunoaste in scrisori atmosfera, limbajul amintirilor pe care proprii parinti le-au evocat candva.

Tinerii din zilele noastre, care vor intelege mai bine vremea copilariei bunicilor lor si mai ales valoarea enorma a emotiilor din copilarie pe care numai relatiile umane le pot plasmui si transforma in trezorerie spirtiuala pentru intreaga viata.