Textul acestei cărţi surprinde într-o imagine vie atât pe omul credincios în care conlucrează virtuţile teologice, cât şi pe omul necredincios, în care se zbate diabolicul cu toate neajunsurile lui.

Comportamentul şi frământările personajelor din ambele tabere fac pe cititorii acestei cărţi să se regăsească în ele şi astfel să mediteze mult mai mult la existenţa lor pe această mare scenă terestră.

Personajul principal al cărţii, care se numeşte Maria, lasă să se înţeleagă că şi-a ales „partea cea  bună, care nu se va lua de la ea”, însă, Enrieta, iubitoarea deşertăciunilor acestei lumi trecătoare pierde prin ură, minciună şi furt locul de cinste, devenind instrument al celui rău. Conştiinţa, crainic al voinţei divine, face ca în finalul cărţii să-şi arate răsplata pentru fiecare personaj în parte.

Mâniosul este un mic locuitor al Cetăţii lui EU, care porneşte în căutarea Cetăţii lui TU, având ca unică merindă sfatul împărătesei Cetăţii lui EU, să pună mereu în faţă Sinele său.

Dar în ce fel va putea ajunge în cele din urmă din Cetatea lui EU în Cetatea lui TU?

Ce oameni va întâlni în această lume atât de diferită de a lui?

Ce sens va avea această călătorie a lui pentru toţi locuitori Cetăţii lui EU dar şi pentru fiecare dintre noi?

Să călătorim împreună cu el!

E vorba de un drum pe care pot umbla cei mici şi cei mari.

Ca hartă şi indicatoare pentru această călătorie a noastră vom avea unele cuvinte ale cuviosului Paisie.

Asa cum fiecare dintre noi isi urmeaza drumul sau si se confrunta cu propriile dureri si amaraciuni, exemplele martirilor ne amintesc mai intai de toate ca micile noastre lupte nu sunt nimic in comparatie cu marile lor razboaie.  Cu ajutorul martirilor invatam cum sa facem fata si cum sa iesim biruitori in fata "calailor" nostri, fie ca acestia sunt boli sau neajunsuri, saracie, abuzuri sau ispite de tot felul.  Prin exemplul lor, ni se arata ca singura Bucurie, singura Nadejde, singurul Curaj, singura Putere, singura Pace, singurul Adevar, singura Iubire este Hristos Domnul si Mantuitorul Nostru.  El nu ne paraseste niciodata, asa cum nu Si-a parasit niciodata mucenicii.  Desi luptele mucenicilor le-a adus moartea pamanteasca, noi, ca si copii ai lui Dumnezeu, recunoastem biruinta lor.  Ei au dobandit viata vesnica prin aceea ca au ramas puternici in credinta, si prin suferinta lor au intors multe suflete catre Hristos, adaugand Bisericii Sale mladite noi care continua sa dea roade de-a lungul veacurilor.

(lipsa text)

O carte pentru cititorii tineri si pentru cititorii mai putin tineri.  O carte din care cititorii mai tineri sa afle cateva franturi dintr-o perioada neagra din istoria acestui neam.  O carte din care cititorii mai putin tineri sa-si aduca aminte de cei care au avut puterea de a pune credinta mai presus decat propria viata.  Celor care s-au jertfit in numele credintei, un gand pios de aducere aminte.

Cea  dintâi  carte a mea , Din cetatea lui Eu în cetatea lui Tu, mi-a oferit adeseori ocazia să mă regăsesc alături de copii. Astfel am putut constata că ei au îndrăgit aşa de mult pe eroii cărţii, încât mi-au cerut şi continuarea ei. Acest gând m-a însoţit ani în şir, dar între timp  experienţe noi m-au condus la scrierea altor povestiri.

Cartea părintelui Paisie Patimi şi virtuţi, împreună cu o altă carte de Dumnezeu inspirată Scara Sfântului Ioan Sinaitul mi-au stârnit în cele din urmă dorinţa de a continua povestea Cetăţii lui Tu. Scara a fost scrisă pentru a ajuta pe monahi să câştige Raiul. Mi-am adus aminte de asemenea că părintele Paisie zicea: „Poruncile sunt aceleaşi şi pentru mireni şi pentru monahi, căci unul este şi Raiul!”. Astfel am decis să îmbin înţelepciunea şi sfaturile cuprinse în cele două cărţi, alcătuind o scară a virtuţilor pe care să urce copiii  din epoca noastră modernă.

Ţinta vieţii noastre duhovniceşti de altfel nu este numai să găsim Cetatea lui Tu, ci să ne luptăm cu toată dăruirea ca să ne biruim patimile şi toate slăbiciunile noastre, valorificându-ne darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu pe toţi. Numai astfel vom putea ajunge în Cetatea Cerească.

Odata cu primirea sfantului botez, Pantelimon a dobandit de la Dumnezeu darul de a vindeca bolile, chiar si pe cele incurabile, precum si darul de a alina suferintele trupesti si sufletesti ale oamenilor.  Pentru toate vindecarile pe care le facea, el nu accepta nici un fel de plata, ba mai mult, dupa moartea tatalui, toata averea sa a impartit-o saracilor.  Aceste fapte ale sale i-au adus numele de doctor fara de arginti.

Pe timpul Imparatiei lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al romanilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tâlcuieşte „înţelepciune”. Aceasta, după numele său, petrecea viaţa în credinţă creştinească, cu înţelepciune; o astfel de înţelepciune o laudă apostolul Iacov zicând: „Înţelepciunea cea de sus întâi era curată, apoi paşnică, blânda, bineplăcută, plină de milă şi de roade bune” (3,17). Această înţeleaptă Sofia, când trăia în însoţire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuţi evanghelice: pe cea dintâi a numit-o Pistis (Credinta), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înţelepciunea cea creştinească, dacă nu bunătăţile cele plăcute lui Dumnezeu? Dar, după naşterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curând, şi vieţuia cu dreaptă credinţă, plăcând lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul şi cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale. Pe acestea le creştea într-o astfel de învăţătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă aşa înţeleaptă, că purtând numele bunătăţilor celor mari evanghelişti, nu trebuia mai mult decât să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuţii al cărei nume îl purta, ceea ce s-a şi făcut. Crescând ele cu anii, creşteau într-însele şi bunătăţile; şi au învăţat bine cărţile prorocilor şi ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învăţăturilor şi se nevoiau la citire, la rugăciune şi la osteneli casnice, supunându-se sfintei, de Dumnezeu înţelepţitei lor mame, sporind şi înaintând de la o faptă bună la alta şi mai bună şi se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.

Iti era mila sa pasesti: o mila amestecata cu teama ca in orice clipa lumea aceea de vis s-ar putea destrama, cu urmatorul pas pe care il faci. Iti doreai ca Timpul sa se opreasca in loc si sa te invesnicesti in valuit in frumusetea aceea paradisiaca...

Lucrarea subliniază diversitatea de expresie a Tainei Sfântului Maslu în toate Bisericile Ortodoxe din întreaga lume. Intenţia principală a autorului a fost de a scoate în evidenţă faptul că viaţa sacramentală a Bisericii Ortodoxe nu este o colecţie de ritualuri „magice“ sau „mecanice“, ci şi o celebrare doxologică a vieţii noastre în comuniune cu Domnul Iisus Hristos. În aceste pagini sunt unite teoria cu praxisul pentru o mai bună înţelegere a Tainei Vindecării ca „semn exterior instituit de Hristos la care a fost adăugată o făgăduinţă divină a harului cu scopul de a sprijini şi confirma credinţa cuiva în această făgăduinţă“.

Patimirile celor de la Aiud, Pitesti, Gherla, Canal si din celelalte temnite risipite pe tot cuprinsul tarii au inscris pagina demnitatii romanesti in cartea insangerata a secolului XX.  Dar si suferinta le-a fost pe masura indraznelii.  Au fost infometati, batuti, umiliti.  Au rabdat torturi infricosatoare si lanturi.  Au fost trecuti prin moara reeducarii, un experiment de satanizare fortata, fara putinta de a se salva prin moarte.  Sudori reci au curs pe trupurile lor si lacrimi de sange le-au umbrit obrajii...

Cei mai multi au plecat - lumini din Lumina care le-a sfintit rastignirile.  Rostul jertfei lor a fost libertatea noastra in Adevar.  De aceea se cuvine sa scoatem lumina patimirii lor de sub obroc si sa o punem sfesnic, sa lumineze neamului romanesc.

Acesta este si rostul albumului de fata, care incearca sa infatiseze, in imagini de sinaxar, franturi de patimiri din lagarele si inchisorile romanesti, insotite de textele corespunzatoare care le-au inspirat, asa cum au fost scrise de supravietuitori.

Din punct de vedere al veşniciei, soarta oricărui om nu depinde, sub nicio formă, de circumstanţele vieţii lui, ci numai de modul cum se foloseşte de circumstanţele respective, date de Dumnezeu. Domnul cunoaşte structura duhovnicească a fiecăruia dintre noi şi, în iubirea Sa, îi oferă fiecărei persoane condiţiile vieţii pământeşti cele mai favorabile pentru dobândirea vieţii veşnice.

Noi vedem doar caracterul exterior al faptelor străine, dar nu avem idee deloc despre sensul şi motivaţiile lor interioare.

Urmărind faptele altora, încercăm cu naivitate să evaluăm în mod corect omul şi faptele lui. Dar nu aşa judecă Dumnezeu, Care se uită nu la faptă, ci la inima omului, ştiind toate circumstanţele vieţii sale şi mişcările sufletului. El evaluează într-o cu totul altă cheie chiar şi ceea ce, fără nicio îndoială, reprezintă un păcat în ochii noştri.