Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

În împărăție este zarvă mare. Oaspeți de seamă sunt pe drum și trebuie primiți cum se cuvine. Pregătirile sunt în toi. Mesele îmbelșugate, muzica, decorurile, costumele, paradele toate au fost realizate din dărnicia cea mare a vistiernicului. Și de, orice om care intră în împărăție este primit cu mare bucurie! Nimic nu este prea puțin când vine vorba de cei care au biruit patimile și se fac concetățeni cu virtuțile. În această minunatăîmpărăție, marele vistiernic este Milostenia. Ea ține toate averile din împărăție și le chivernisește pe toate după bunul ei plac. Dar nu știu cum reușește, că tot ceea ce are dă spre folosul celor ce nu au și visteria, în loc să se golească, tot mai mult se umple. Este iubită de toți și toată făptura se apleacăîn fața sa.

Cât de frumoasă este această virtute! Chipul său blând și luminos emană tot timpul bunătate. Ochii inundați mereu în rouă caută permanent spre ceilalți, spre a face bine. Picioarele ei nu au odihnă. Mâinile nu și le pune în buzunar ci tot timpul lucrează spre binele altora. Rar auzi din gura ei cuvântul „eu”. Aleargă de dimineață până seară nu pentru sine, ci pentru a veni în întâmpinarea celorlalți.

Ea este fiica cea mare a Împărătesei Iubire. Și tot ea a determinat-o pe Împărăteasa Iubire să vină pe pământ pentru a-i ajuta pe oameni. Mila a făcut ca Dragostea cea Mare să se întrupeze pentru mântuirea oamenilor.

Are și Milostenia dușmanii săi. Aceștia sunt prinții din Împărăția cea întunecată: Egoismul, Avariția și Răutatea. Cei trei o urăsc de moarte pe Prințesa noastră. Dar ea nu se supără pe ei. Când îi vede, le zâmbește larg și aceștia dispar de îndată, pentru că nu suportă nici măcar să-i întâlnească privirea blajină.

O vorbă înțeleaptă spune: „Dăruind vei dobândi” , iar un proverb minunat completează: „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”. Ce minunat poate răsplăti această virtute! Dăruim bunuri pământești pentru a dobândi comorile cereşti, facem bine trupurilor semenilor noștri şi primim răsplată pentru suflet, îl ajutăm pe aproapele nostru şi, prin el, Dumnezeu ni se face dator. Nu a sărăcit nimeni din cei ce au făcut milostenie, ci parcă mai tare s-au îmbogățit. Viețile Sfinților sunt pline de exemple de oameni care au făcut bine și mai mult s-au îmbogățit.

Milostenia ne învață să fim cu adevărat oameni. Ne învață că mântuirea nu poate fi primită singular, egoist, ci în comuniune cu ceilalți. Nici măcar nu ai de unde ști dacă cel care îți întinde mâna este Hristos. Dar Prințesa ne arată că acela întinde mâna nu să-i dai, ci ca el să-ți ofere. Ce anume? Împărăția! Și tu nu observi acest lucru și pleci cu bănuțul tău cel rece în buzunar fără să primești ceva pe el.

Dar hai să fiu puțin mai convingător, să-ți mai spun câte ceva! Dar mai bine o las pe Prințesa Milostenie să îți vorbească ea despre prietenii săi...

Cu trupul să lucrăm, iar cu sufletul să ne rugăm. Omul nostru din afară să-și împlinească lucrarea din afară, iar cel lăuntric să se afierosească în întregime lui Dumnezeu la slujire și nicicând să nu se lipsească de această lucrare lăuntrică a rugăciunii minții. După cum ne-a rânduit și Dumnezeul-om Iisus, spunând în Evanghelie: Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns (Matei 6, 6). Cămara sufletului este trupul, ușile sunt cele cinci simțuri trupești. Sufletul intră în cămara sa, atunci când mintea nu rătăcește încoace și încolo după fapte și lucruri lumești”.

Cuviosul Simeon de Daibabe

„În această lume confuză, care încearcă să găsească sensul vieţii, eu am simţit nevoia de a mă întoarce la izvoare, de a cerceta Scriptura şi a mă strădui să înţeleg ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre sensul vieţii, despre suferinţă şi moarte. Şi atunci am simţit toată măreţia rolului femeii, am înţeles câtă nevoie are omenirea ca femeia să îşi dobândească din nou propriul «eu» şi locul său în planul lui Dumnezeu, ajutându-l pe bărbat să le dobândească pe ale sale, ca împreună să lucreze în aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu”. Calea către o astfel de înţelegere de sine trece prin conştiinţa chemării tale, care se descoperă pas cu pas. Şi vorba nu este despre a te socoti pe tine drept un om de sex feminin sau, cum scrie mereu în sens peiorativ ideologul feminismului, filozoful Simone de Beauvoir, a te simţi pe tine ca om, în timp ce cei din jur spun mereu că tu nu eşti decât femeia omului. Important este să conştientizezi că tu nu eşti un simplu om, ci fiica lui Dumnezeu şi odată cu aceasta să înţelegi ce înseamnă acest lucru.

Sufletul curat si neintinat al Noului Mucenic Hariton si-a luat zborul in lacasurile ceresti ale Domnului sau, pe Care L-a iubit si pentru Care atat de mult a patimit. Razboiul a fost castigat, alergarea a fost savarsita, credinta pazita iar pe biruitor il astepta in Ceruri cununa dreptatii (cf. 2 Timotei 4, 7;8) si glasul bucuros al Incepatorului nevointei, al Domnul Hristos: Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria Domnului tau.

Rugaciunea este dovada personalitatii mele, inzestrate cu ratiune, a faptului ca sunt creat dupa chipul lui Dumnezeu. Este zalogul viitoarei mele indumnezeiri si fericiri. Eu din nimic am fost creat, nimic sunt înaintea lui Dumnezeu, ca unul care nu are nimic al sau, dar, dupa mila Lui, sunt o persoana, am ratiune, inima, vointa libera si datorita ratiunii si a libertatii mele prin adresarea inimii mele catre El eu pot spori treptat in mine nemarginita Lui imparatie, treptat, din ce in ce mai mult pot inmulti in mine darurile Sale, pot lua din El, ca dintr-un Izvor pururea curgator, nesecat, tot binele – duhovnicesc si trupesc, mai ales – duhovnicesc. Rugaciunea imi insufla ca eu sunt chipul lui Dumnezeu (vezi: Facerea 1, 26, 27), ca prin starea cea smerita si plina de recunostinta a sufletului meu inaintea lui Dumnezeu, prin vointa mea cea libera eu, sporind la nesfarsit darurile (duhovnicesti) ale lui Dumnezeu, pot, astfel, la nesfarsit sa ma desavarsesc si sa sporesc la nesfarsit asemanarea mea cu Dumnezeu, fericirea mea cereasca, careia ii sunt menit.

Devino tu! Hristos n-a cerut perfecţiunea, ci autenticitatea noastră. Perfecţiunea nu aparţine acestei lumi, nici omului, ci doar lui Dumnezeu. Omul nu poate fi perfect pentru că este zidit şi muritor. Orice strădanie de a ne întâlni în lumea aceasta cu perfecţiunea conduce la nevroză. Purtăm în noi moartea, dar suntem însetaţi de veşnicie. Trăim pe pământ fiindu-ne dor de cer. Nu ne împăcăm cu moartea, pentru că am fost plăsmuiţi pentru nemurire. Să scăpăm deci de stresul perfecţiunii nevrotice. Să fugim de învinovăţirea toxică ce ne face mereu incapabili şi inutili. Să îmbrăţişăm ceea ce „suntem” şi ceea ce cu adevărat putem să „devenim”. Fiindcă doar un om care trăieşte cu recunoştinţă în prezent poate clădi un viitor minunat. Perfecţiunea nu este o izbândă omenească, nici o realitate a prezentei etape a vieţii. Atunci când Hristos ne spune să devenim desăvârşiţi, după cum desăvârşit este Dumnezeu, nu se referă la desăvârşirea noastră, pentru că aceasta nu poate exista într-o lume marcată de timp şi moarte. De fapt ne cheamă să participăm la desăvârşirea lui Dumnezeu. O izbândă care se realizează de fiecare dată când alegem iubirea, mulţumirea şi lumina. Să încetăm a lupta cu fricile şi vinovăţiile, cu stresul „trăirii perfecte”, care este înspumat ca o mare sălbatică în mintea noastră şi caută să ne ducă la naufragiu.   Da, putem deveni cei pentru care am fost creaţi, putem deveni ceea ce Hristos ne-a arătat prin toată viaţa şi prezenţa Lui. Putem trece de la moarte la viaţă, atunci când ne asumăm costul şi responsabilitatea crucii noastre. Adică a alegerilor şi consecinţelor lor.Pentru a mă întâlni cu lumina în mine, pentru a trece de la moarte la viaţă, trebuie să mă lepăd de minciună. Trebuie să dau jos măştile şi rolurile din teatrul umbrelor şi iluziilor. Să dobândesc cunoaşterea faptului că această realitate pe care o numim viaţă nu este adevărul lucrurilor şi persoanelor. Trebuie să încetez a mă identifica absolut cu ceea ce privesc, pentru că nu este adevărul absolut a ceea ce există. Să nu mă identific cu ceea ce fac întrucât nu sunt eu, ci un rol în ansamblul iluziilor. Să nu mă identific cu ceea ce gândesc sau simt, fiindcă nu sunt eu, ci ceilalţi, ceea ce-mi este îngăduit şi ce nu, legile şi interdicţiile lor, optica lor în ceea ce numim viaţă.