(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

Sfânta Taină a Spovedaniei este parte a parcusrului îndreptării. De fapt ea urmează gândului că am greşit şi premerge părerea de rău sau căinţa profundă pentru păcatele săvârşite.
Iertarea păcatelor se face prin lucrarea Sfântului Duh pentru că numai restabilind relaţia cu Dumnezeu prin puterea Sfântului Duh, putem să simţim firescul răspunsului nostru dat pentru veşnicie.
Sfântul Ioan Gură de Aur îndruma credincioşii din vremea sa astfel: Chiar dacă multora li se pare iadul înfricoşător, eu nu voi înceta de a striga mereu că a supăra pe Hristos este mai cumplit şi mai înfricoşător decât gheena. Şi vă rog şi pe voi să gândiţi la fel. Aşa vom scăpa şi de iad şi ne vom bucura şi de slava lui Hristos. Acest cuvânt este actual şi pentru noi, cei de astăzi, care dorim şi încercăm să nu supărăm pe Hristos, prin fapte, gânduri şi cuvinte nesăbuite.

Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Sfântul Nicolae Velimirovici nu a căutat să se refugieze din ţară, ci a rămas să sufere alături de poporul său, a fost arestat şi i s‑a stabilit domiciliu forţat la Mănăstirea Liubostinia. Era începutul unui drum al crucii care avea să se sfârşească abia după patru ani în cumplitul lagăr de la Dachau, de unde episcopul Nicolae avea să fie eliberat de trupele americane.

Războiul era purtat şi împotriva sutelor de mii de sârbi care nu aveau altă vină decât că nu doreau să renunţe la credinţa ortodoxă a strămoşilor lor, împotriva clerului şi împotriva locaşurilor sfinte. Erau orori comise de reprezentanţii unor ţări care se pretindeau creştine, dar care în practică nu se deosebeau de ateii sovietici sau de împăraţii păgâni din vechime. Fiind sub pază, Sfântul Nicolae nu va putea interveni ca în alte dăţi, ci, asistând din mănăstirea sa la măcelurile comise de reprezentanţii „înaltei” civilizaţii apusene depărtate de Hristos, va scrie pentru a mărturisi pentru adevăr şi pentru credinţa sa. Din suferinţele şi lacrimile sale din acea vreme s‑a născut şi această mică scriere.

(lipsa text)

Arhiepiscopul Andronic de Perm († 7 iunie 1918) nu este doar unul dintre noii ieromartiri ruşi, ci şi una dintre numeroasele personalităţi bisericeşti, care s-au ridicat la înălţimea circumstanţelor, înainte şi după revoluţie, şi care au luptat cu conştiinciozitate pentru credinţa ortodoxă şi pentru poporul lui Dumnezeu. Cinstit, muncitor, curajos, cult şi, întâi de toate, credincios pâna la moarte (Apocalipsa 2, 10), descrie în scrisori, circulare, predici, articole şi pagini de jurnal situaţia întunecată socio-politică din ţara sa, erodarea în mare parte a plinătăţii bisericeşti de către ateism şi de către insuficienţa pastorală a clerului rusesc din toate treptele, de dinainte de schimbarea regimului. Fie ca toate cele relatate în paginile care urmează să devină prilejuri de problematizare pentru noi toţi, dar mai ales pentru păstori. Să ne mişte spre pocăinţă, rugăciune şi lucrare duhovnicească. Să ne inspire râvnă dumnezeiască pentru re-evanghelizarea acelor fraţi ai noştri care s-au înstrăinat de tradiţia ortodoxă mântuitoare şi care s-au predat secularizării distrugătoare. Să ne înveţe că trebuie să facem ceea ce putem, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru preîntâmpinareaunei nenorociri asemănătoare cu cea pe care au cunoscut-o fraţii noştri de-o credinţă, din Nord. Să ne înţelepţească, în cele din urmă, încât să trăim şi să acţionăm nu ca nişte neînţelepţi, ci precum cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.(Efeseni 5, 15-16)

Aceasta lucrare se sprijina pe experienta vie a ajutorarii omului care are de infruntat o problema cu anevoie de rezolvat, si se poate dovedi utila chiar si celor care au o viata in Biserica, oferind o cunoastere mai adanca a esentei acelor probleme care il impiedica sa propaseasca in anumite aspecte ale vietii duhovnicesti.  De un mare folos sunt observatiile care analizeaza temeinic realitatile comune spatiului duhovnicesc si psihologic, realizand distinctia, printre altele, intre dragoste si dependenta emotionala, dat fiind ca adesea ne lovim de neputinta de a deosebi intre cele doua, iar de aici provine o serie intreaga de urmari tragice.

Autorul a reusit sa ingemaneze experienta Sfintilor Parinti cu cea a psihologilor ortodocsi contemporani intr-o forma actuala si accesibila tuturor.  Aceste doua abordari nu se substituie una celeilalte, ci se completeaza.  Psihologul si preotul nu ar trebui sa se substituie unul celuilalt, ci fiecare ar trebui sa-si asume lucrarea care i‑a fost incredintata: rezultatul este cu totul uimitor atunci cand impreuna lucreaza si impreuna il ajuta pe omul care sta inaintea lor sa iasa din fundaturile duhovnicesti si sufletesti in care s‑a impotmolit.  Lucrarea de fata este tocmai rezultatul unei asemenea impreuna‑lucrari, si nadajduim ca nu putini vor fi cei ce vor afla folos din ea.

Personalitatea Marii Ducese Elisabeta Feodorovna era o imbinare rar intalnita de alese sentimente crestine, noblete sufleteasca, minte luminata, inima calda si gust rafinat. Avea o alcatuire intelectuala neobisnuit de fina si adanca. Chipul ei, si mai ales ochii, tradau o durere ascunsa - semnul sufletelor inalte, care tanjesc in lumea de aici dupa altceva. Zadarnic incerca uneori sa treaca neobservata de oameni: nu putea fi luata drept altcineva...

Pretutindeni aducea cu ea mireasma curata a unui crin; poate de aceea ii si placea culoarea alba: era oglindirea sufletului ei.

Protoiereu Mihail Polski