Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

Iubirea schimba omul, abia trecandu-i pragul inimii. Atingerea iubirii schimba totul in jur, il cuprinde pe om in intregime, il face prizonier. Uneori noi ne supunem iubirii. Alteori insa cucerim prin iubirea noastra lumea si iubirea ne dezvaluie inaltimea duhului!

Patima este cea care il transforma pe om in rob al iubirii. Patima este umilitoare si distrugatoare. Patima aduce intuneric si chinuri, insufla frica si pricinuieste suferinta. Multi poeti scriu despre aceste „Suferinte zadarnice ale iubirii” (A. S. Puskin).

Acelasi poet recunoaste despre patima: „Sufletul este vatamat de tine”. Patima chiar este o vatamare, ranire, inrobire si, in cele din urma, o boala a sufletului.

Nu exista o patima mai cunoscuta decat patima iubirii. In Biblie ea este recunoscuta drept „tare”, fiind elogiata de pictori si poeti, descrisa in povesti, romane, poezii. Ea este patima cea mai de pret pentru om. De dragul ei el este gata sa sacrifice totul. Totodata, patima iubirii nu se identifica cu obiectul dorintei arzatoare, caci toti inseteaza dupa iubire, nu dupa suferinte. Toti oamenii vor sa iubeasca si sa fie iubiti, aceasta fiind una dintre nevoile de baza ale personalitatii. Cum se intampla sa ravneasca dupa dragoste si sa ajunga in capcana patimii? In loc de bucurie si fericire sa primeasca suferinta, frica, dezamagire, tristete si deprimare? Vom incerca sa gasim raspunsul la aceste intrebari deloc facile.

Dragostea Divina nu este dn lumea aceasta, fiind numele lui Dumnezeu Insusi. Dumnezeu este dragoste si pentru aceea este tot ce poate fi mai de negrait, mai de nedesyainuit, atat Dragostea in sine, cat si lucrarea ei. Asa ne spune Sfntul Ioan al Scarii:

" Cel ce voieste sa vorbeasca despre dragosteal lui Dumnezeu incearca sa vorbeasca despre Dumnezeu Insusi. Dar a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte e gresit si primejdios celor ce nu iau aminte". "Cuvantul despre dragoste e cunoscut ingerilor, dar si acelora, numai prin lucrarea iluminarii. Dragostea e Dumnezeu. Iar cel ce voieste sa arate hotarul(definitia) Acestuia, e ca cel ce, orb fiind, numara nisipul de pe fundul oceanului."

Aceasta carte a lui Olivier Clement este una profetica.  Dupa ce mai intai cerceteaza cauzele si consecintele secularizarii, precum si starea actuala a Bisericii, celebrul teolog ortodox de la Paris incearca sa desluseasca parcursul viitor al Bisericii precum si rolul crestinilor in Biserica viitorului.

ObosiÈ›i de atata vorbarie, plictisiti de un limbaj caruia nu-i mai corespunde nimic din viata reala, sau dezgustati pur si simplu de un discurs pretins crestin, dar care nu este decat expresia "unei ideologii bavarde si moraliste", "o formă sentimentala de umanitarism contemporan", crestinii ar mai putea fi sensibilizati, insufletiti, spune Olivier Clement, prin arta, prin frumusete.

Arta pe care o propune Olivier Clement este, desigur, arta liturgica, iar frumusetea despre care vorbeste este aceea a chipului transfigurat, a lumii indumnezeite.  Intr-un cuvant, este frumusetea care straluceste pe chipul "desavarsit prin suferinta" al Mantuitorului Iisus Hristos.

Cartea profesorului Foundoulis aduce in discutie fondul principal, unitar si comun al vietii liturgice a Bisericii Ortodoxe, insistand pe originea si evolutia istorca a celor mai diverse aspect ale acesteia. Din punctul acesta de vedere ea reprezinta si pentru cititorul roman si, mai ales, pentru preotul ortodox roman, un izvor extrem de bogat de raspunsuri si lamuriri liturgice. Dar, in egala masura, aceasta consemneaza si diferentele liturgice dintre Bisericile ortodoxe locale, pronuntandu-se deseori asupra corectitudinii si justificarii lor sau sugerand oportunitatea corectarii lor, acolo unde este cazul, cu argumente istorice si teologice. Cititorul isi va intari constiinta unitatii diacronice dar si actuale a Ortodoxiei, constatand cat de unitara a fost si a ramas viata liturgica a ortodocsilor de-a lungul istoriei, dar luand act de caracterul dinamic al acesteia, de particularitatile specifice care subliniaza personalitatea si libertatea de expresie a ortodocsilor, particularitati care nu contravin fidelitatii fata de traditia comuna a Bisericii celei Una, ci puncteaza rodirea vie si libera a Duhului lui Dumnezeu.

Despartirea de omul iubit este una dintre situatiile cele mai grele din viata noastra. De multe ori suferinta aceasta ne condamna la singuratate, si putem suferi – asa cum arata nenumarate exemple – vreme indelun­gata. Nu este cazul sa speram ca durerea va trece singura sau ca timpul o va vindeca. Vindecarea depinde de noi.

Insanatosirea incepe prin invingerea gandurilor false. Cand omul, in urma efortului con­stient pe care l-a depus in acest sens, do­­­ban­­deste – sau redobandeste – viziunea lucida asupra lucrurilor, obiectivul urmator este cel de a trage invataminte din situatie, pentru a evita repetarea ei in viitor. Trecand de aceasta incercare, putem sa ne cunoastem mai bine pe noi insine, sa ne maturizam, sa scapam de „dependenta de dragoste” – in general, sa de­­­venim oameni mult mai bine pregatiti pentru dragoste si pentru viata de familie.