Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

In aceasta editie sunt publicate scrisorile inedite apartinand vestitului duhovnic am Manastirii Pesterilor din Psakov, arhimandritul Ioan Kretiankin (1910-2006).

Cartea de fata reprezinta o culegere de scrisori care sunt impartite pe teme si contin indrumari pentru rugaciune, precum si sfaturi pentru alegerea caii in viata; ele vorbesc despre Dumnezeu, despre Biserica, despre lume, despre om, despre cum trebuie sa fie randuirta intreaga noastra viata potrivit poruncilor lui Dumnezeu, caci numai in acestea sta chezasia mantuirii noastre duhovnicesti.

Cuvantul despre iubire este intotdeauna actual.  In special, in epoca noastra egocentrica, in care inimile s-au impietrit si si-au pierdut sentimentele sincere, in care multele cuvinte, fara acoperire in viata, ideologiile sterpe si sentimentele bolnave revendica locul iubirii.  Catre acest bine suprem al iubirii pot sa ne indrume cu siguranta Sfintii Bisericii noastre, pentru ca acestia prin viata si cuvantul lor, arata iubirea intrupata, care este Dumnezeu Insusi – „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16).

Nu este intamplator faptul ca arhimandritul Serafim Alexiev, care toata viata sa a marturisit si a invatat prin cuvant si fapta Ortodoxia, a socotit ca este de datoria lui sa alcatuiasca o explicare a Crezului – miezul intregii invataturi crestine.  N‑am gresi afirmand ca Simbolul de credinta reprezinta cartea de identitate a crestinului: il rostim inainte de primirea Botezului, il rostim de fiecare data inainte de a primi Sfanta Impartasanie.  Este un act de marturisire a Adevarului, o necesitate a unirii si intrarii in comuniune cu Dumnezeu si cu Biserica Sa.

De aceea, este foarte important ca aceasta mar­turisire sa fie nu numai cunoscuta de noi in mod formal, ci si patrunsa in intelesul ei adanc, pentru ca binefacerile Adevarului, redat in forma lui cea mai concentrata, sa se poata revarsa din ea pecetluindu‑ne desavarsit viata.  Talcuirea Crezului pe care ne‑o pune inainte parintele Serafim tocmai aceasta reuseste: explică temeinic cele 12 articole ale Simbolului de credinta cu simplitatea si limpezimea cu care ne‑au obisnuit scrierile sale.

Poate drumul stiintei sa intersecteze calea credintei in efortul de cunoastere a lumii?

Autorul crede ca raspunsul la intrebarea de mai sus este afirmativ si acesta constituie firul rosu al acestui studiu, care, fara a evita aprofundarile si dificultatile, antreneaza cititorul, pentru ca nu-l sperie cu tehnicitatea sau inaccesibilitatea, ci-l incurajeaza si-l atrage dintru inceput, convingandu-l ca, fara sa devina un specialist, poate ajunge totusi sa inteleaga la un nivel superior raportul just dintre stiinta si credinta, care framanta inevitabil pe om in istorie.

Asadar cartea doreste sa evidentieze puntea existenta intre cosmologia crestina si teoriile fizicii moderne care conlucreaza cu dogmele Ortodoxiei, valorificandu-se si regasindu-se in spatiul ei teologic.

Lepadatorii de Hristos care s-au pocait sunt mucenici autentici, si Biserica ii cinsteste, fiindca, dupa cum scrie Sfantul Nicodim Aghioritul: „Sa se lepede cineva de Hristos nu este atat de grav, cat sa ramana in aceasta lepadare... Iar mucenicia nu inseamna doar iertare de pacate, ci si sfintenie, slava si cinstire cereasca. De aceea credinciosii se inchina la moastele mucenicilor, socotindu-le sfinte”. Noii mucenici sunt cei umiliti, cei omorati, „care stralucesc ca soarele in noaptea sclaviei, ca niste ancore statornice pe vreme de furtuna”, si dupa cum mentioneaza I. Anastasiou: „Biserica si credinta noastra nu au legatura cu autoritatea si puterea si nu le cunosc. Se intampla contrariul. Se sprijina pe cei saraci, pe cei chinuiti, pe cei smeriti, pe cei omorati, pe cei care par sa fi fost biruiti. Moaste ale mucenicilor sunt puse in piciorul Sfintei Mese. Intreaga Biserica se intemeiaza pe cei smeriti, pe cei ucisi pe nedrept. De altfel, pe ce altceva sa se sprijine, de vreme ce-L avem ca Stapan si Mantuitor al nostru pe Fiul lui Dumnezeu, pe care oamenii din vremea Sa L-au rastignit ca pe un nelegiuit? Aceste lucruri simple nu le-am inteles, si de aceea unii cred ca si in Biserica vor primi autoritate si putere”.

In timpul rugaciunii trebuie sa fim constienti de marea noastra nevrednicie si, daca apar caldura inimii si lacrimile, sa nu ne luam nasul la purtare; sa le lasam sa vina si sa plece de bunavoie, fara vreo constrangere din partea noastra, dar sa nu te tulburi daca ele inceteaza brusc, caci altfel nici nu poate fi. Rugaciunea este cea mai grea nevointa si pana la suflarea cea mai de pe urma este insotita de osteneala unei lupte grele. Totusi, Domnul, in milostivirea Sa, daruieste uneori si mangaiere celui ce se roaga, ca el sa nu slabeasca.

Osteneala noastra trebuie sa fie nazuinta catre toata virtutea, dar izbanda depinde de harul lui Dumnezeu, iar harul Dumnezeu il da nu pentru osteneli, ci pentru smerenie: cu cat se smereste omul mai mult, cu atat mai mult il cerceteaza si harul.

Senzatia harului Domnul o da omului daca inima lui este curatita de patimi; aceasta stare au avut-o Sfintii Parinti, dar noi, pacatosii, trebuie sa ne rugam cu cainta si sa Ii cerem lui Dumnezeu ajutor in lupta cu patimile. In Pateric scrie: „Un ucenic i-a spus batranului sau: Cutare vede Ingeri. Batranul i-a raspuns: Asta nu-i de mirare, ca vede Ingeri, eu
m-as mira daca cineva si-ar vedea pacatele”.