Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Romanul pe care îl È›ii în mână, iubite cititor, a fost scris de condeiul expresiv al veÈ™nic pomenitului monah Gherasim, în lume profesorul universitar Stelianos Papadopoulos. Este unul dintre textele literare pe care le-am găsit în biroul lui după plecarea la Domnul, pe care le-a È›inut ascunse È™i nu le-a publicat niciodată. Nu se È™tie de ce. Poate că unele din personajele descrise, care i-au povestit întâmplările, n-au vrut să fie publicate înainte de moartea lor. O povestire simplă, încântătoare È™i atrăgătoare, ce are ca erou principal un mic refugiat infirm din Asia Mică, al cărui sfârÈ™it depăÈ™eÈ™te orice morală omenească.

Îl văzu pe Panaiotakis într-un È›inut frumos. Cu aceleaÈ™i trăsături urâte, doar că acum părea foarte frumos È™i chipeÈ™. Avea o blândeÈ›e care putea domestici È™i lupii, È™i È™acalii, È™i oamenii. Panaiotakis zâmbea È™i îmbrăÈ›iÈ™a pe toată lumea È™i pe tanti Maria. Se apropie de ea fără să calce pe pământ. Îl purta un mic nor luminos. Se opri în văzduh È™i îi spuse cu blândeÈ›e negrăită: „ÎÈ›i mulÈ›umesc pentru pomenire, tanti Maria, îÈ›i mulÈ›umesc foarte mult!”.

Tulburarea È™i bucuria o umplură pe tanti Maria, de parcă ar fi atins-o însuÈ™i Dumnezeu cu mâna Lui. Însă nu apucă să facă nimic, să se miÈ™te, să vorbească, să se dezmetecească, È™i Panaiotakis păru că pleacă. Se pierdu doar pentru o clipă È™i tanti Maria văzu că apare ceva nemaivăzut, un car minunat È™i îmbrăcat în lumină. La orizont se ivi un nor uriaÈ™, foarte alb, luminos ca aurul curat. Lumina lui era foarte puternică, dar nu te orbea. Doar te înfăÈ™ura È™i te simÈ›eai È™i tu luminos, strălucitor, plin de iubire… Norul uriaÈ™ se rostogolea cu viteză, dar tu îl vedeai mult timp cum trece. Și în el avea carul. Carul era tras de patru cai albi È™i înaripaÈ›i. Cai atât de bălani È™i de mândri nu mai fuseseră văzuÈ›i. Zburau de nu atingeau pământul È™i aveau ceva din ceea ce au îngerii: putere, frumuseÈ›e, miÈ™care suplă. În potcoavele lor strălucea aurul, hamurile È™i curelele… toate din aur È™i argint. Iar pe ei, presărate din loc în loc, franjuri aurii care fluturau pe cerul strălucitor. Trupurile lor puternice È™i lucioase sfâÈ™iau norul, iar picioarele lor îndoite tăiau atmosfera È™i străbăteau spaÈ›iul. Dacă e să vorbim È™i despre carul pe care-l trăgeau caii, acesta nu poate fi descris. DepăÈ™ea hotarele frumuseÈ›ii È™i strălucirii. Ce bogăÈ›ie, ce strălucire, ce puf pe scaune…! Scări din aur, È™iruri de mărgăritare de jur-împrejur, care străluceau È™i orbeau universul. O bucurie a ochilor, o beÈ›ie nespusă, pe care nici n-o poÈ›i visa… Un asemenea car minunat trecea prin faÈ›a ei. Iar în mijloc… da, în mijlocul lui era Panaiotakis! Divinul È™i blândul Panaiotakis! Tanti Maria nu se înÈ™ela. Panaiotakis stătea în mijlocul carului. Avea È™i cocoaÈ™a, È™i umflătura din piept. Dar nu arătau urât. Strălucea întru totul, râdea cu totul, iubea cu totul. Lumina ieÈ™ea din chipul, din trupul, din picioarele lui, de peste tot… dar nu orbea, după cum nici priveliÈ™tea lui nu orbea. Venea È™i se întindea deasupra ta È™i deveneai bucurie, lumină, iubire, precum Panaiotakis. Aflată în această stare, tanti Maria putu È™opti:

— Tu eÈ™ti, Panaiotakis?

Și auzi blând:

— Da, tanti Maria, eu, pribeagul!

— Dar cum de le ai pe toate acestea? îl întrebă ea.

Iar pribeagul îi răspunse tandru:

— E, nu fi mirată… È™i jos, pe pământ, deseori aÈ™a eram, dar voi acolo nu mă vedeaÈ›i…

Trebuie să schimbăm viaţa noastră interioară şi exterioară, să ne transformăm cu totul, după cuvântul maicii Biserici, care la fiecare Sfântă Liturghie ne îndeamnă şi ne recomandă tuturor şi fiecăruia în parte: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Altă cale nu există. Este singura cale. Dar un lucru trebuie (Luca 10, 42), cum a spus şi Hristos. Un lucru trebuie mai presus de toate şi acest lucru, unicul, este Hristos. Trebuie să ne aflăm mereu înlăuntrul Bisericii. Nu în biserica zidită, ci în îmbrăţişarea ei duhovnicească, care este îmbrăţişarea lui Hristos. Să fim mădularele ei credincioase şi inseparabile şi să luptăm fiecare, „după putere”, să păzim învăţătura sa, care este învăţătura credinţei, nădejdii şi dragostei. Trebuie să ne sfinţim şi să ne luminăm încontinuu prin Tainele ei lăsate de Dumnezeu şi prin cultul lui Dumnezeu.

Traducere: Preot Victor Manolache 

Inceputul vindecarii si al izbavirii sufletului de orice slabiciune duhovniceasca este Taina Marturisirii. Vinddecarea se continua dupa Marturisire prin lupta duhovniceasca. Si cand se va incheia? Cand patima va deveni scarboasa si va inceta sa atraga sufletul. 
Cat timp procesul vindecarii se afla in desfasurare, harul si mila lui Dumnezeu il acopera protecttr pe crestinul nevoitor, cu toate ca acesta primeste rani de la vrajmas, cade si se ridica. Doar cand cade si nu se inalta, adica atunci cand se pravaleste in pacat, mila dumnezeiasca cedeaza. 
Deci ati cazut si v-ati ridicat, ati apucat din nou armele si ati continuat confruntarea cu vrajmasul? Nu deznadajduiti! Domnul este langa voi! 
(Sfantul Teofan Zavoratul)

La Liturghie, pune È™i unul sau doi săraci sau o văduvă pe care nu are cine o pomeni È™i a murit săraca. Este mare pomană. Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi dai o haină sau o mâncare omului, că-l ajuÈ›i dincolo, în veÈ™nicie.
Pomenește, Doamne, pe toți cei adormiți din neamurile noastre,
Amin!

Am fost părtaÈ™i împreună la smerita copilărie a Sfântului Nectarie, la înălÈ›area sa duhovnicească până la treapta de mitropolit, apoi cu toÈ›ii ne-am indignat văzând invidia celor răi È™i asumarea smereniei de către părintele Nectarie. Dar celor umili Dumnezeu le dă har, iar părintele Nectarie s-a dovedit făcător de minuni încă din timpul vieÈ›ii sale.

A fi smerit înseamnă să accepÈ›i tot ceea ce îÈ›i oferăÈ™i îngăduie Dumnezeu în viaÈ›ă. Omul smerit se crede nevrednic de bunătăÈ›ile pe care le primeÈ™te în viaÈ›ă, se consideră pe sine păcătos È™i mai mic faÈ›ă de ceilalÈ›i.

Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă oamenii mândri cu vârfurile înalte È™i neroditoare ale munÈ›ilor, iar harul cu izvoarele care curg prin văi È™i ocolesc dealurile înalte. Astfel, harul îi ocoleÈ™te pe cei mândri È™i se revarsă peste cei smeriÈ›i. Smerenia mai poate fi asemănată cu rădăcina unui copac. Dacă rădăcina este adânc înfiptă în pământ, copacul va fi puternic È™i va rodi, dar dacă rădăcina va ieÈ™i la suprafaÈ›ă, copacul se va usca È™i nu va avea nicio roadă.

Orice virtute este ca o stea măruntă de pe cer. Stelele strălucesc numai noaptea când este întuneric. Dar odată cu răsăritul soarelui, ele îÈ™i pierd strălucirea È™i dispar. La fel se întâmplă È™i cu oamenii. Cât timp se află în noaptea păcatelor, îndepărtaÈ›i de Dumnezeu, oamenii rămân în mândria lor. Dar odată ce harul lui Dumnezeu răsare în sufletele lor, îndată se arată ca o stea neputincioasă în lumina cea puternică a soarelui.

Smerenia face posibile celelalte virtuÈ›i, pe când mândria le anulează.

Înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună. Începutul răutăţilor este gândul mincinos. Izvorul amăgirii de sine şi al amăgirii demonice este gândul mincinos! Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veşnică chiar în rădăcina ei – protopărinţii! Înşelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr. Înşelarea lucrează mai întâi asupra felului de a gândi; după ce a fost primită şi a corupt felul de a gândi, ea nu întârzie să se împărtăşească inimii, corupând simţurile inimii; luând stăpânirea asupra fiinţei omului, ea se revarsă în toată activitatea lui, otrăvindu-i şi trupul ca pe unul care a fost legat în chip nedespărţit cu sufletul de către Ziditor. Starea de înşelare este starea de pierzanie sau de moarte veşnică.