Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Remarcând declinul puternic al vieÈ›ii religioase È™i al credinÈ›ei din secolul trecut, Profesorul Bulgakov afirmă: „După ce a desfiinÈ›at religia lui Dumnezeu, omenirea încearcă să inventeze o nouă religie È™i caută zeităÈ›i pentru ea în sine È™i în jurul ei, în interiorul È™i în exteriorul ei. Se întreprind încercări alternative: religia minţii (cultul raţiunii în timpul marii RevoluÈ›ii Franceze); religia umanistă, la Kant È™i Feuerbach; religia socialismului; religia omeniei pure; religia supraomului în vremurile moderne şi etc.În sufletul omenirii care Îl pierde pe Dumnezeu trebuie să se fi format o golire cumplită. Căci poate accepta o anumită doctrină, dar nu poate îneca în sine glasul veşniciei, setea de conÈ›inut absolut (adică complet È™i desăvârşit) al vieÈ›ii. După ce a stins Soarele, umanitatea încearcă să păstreze lumina È™i căldura Lui. Face un efort convulsiv pentru a salva È™i a È›ine divinul È™i a umple golul apărut cu noi zeităÈ›i. Dar solul alunecos se prăbuşeşte sub picioare ei, iar atmosfera duhovnicească devine din ce în ce mai intensă È™i mai apăsătoare”.

Nu ştii când a fost ultima oară când ai reuşit să te relaxezi. Nu ştii când a fost prima oară când ai avut timp pentru tine.
Muncă, plata facturilor, casă, familie, copii, bucătărie şi curăţenie, boli, şcoală, doctori… Sunt doar foarte puţine din cele pe care eşti chemat să le împlineşti în fiecare zi…
Îţi voi spune însă o povestioară, Omule…
Era odată un ulcior care îşi iubea foarte mult paharele… Şi se îngrijea mereu să le aibă pline cu apă…
Ulciorul a făcut însă o greşeală. La un moment dat a uitat să meargă el însuşi să se umple cu apă. Şi ulciorul s-a golit. S-a golit străduindu-se să scurgă şi ultima picătură în paharele lui…

Dacă nu ai timp, Omule, fă-ţi timp… Şi mai lasă unele lucruri să întârzie… Nu te simţi vinovat pentru asta, Omule. Ai nevoie de asta pentru a continua să oferi.
De altfel va veni clipa, acea clipă, Omule…, când nicio treabă nu va mai fi terminată, nicio plată nu va mai fi făcută, nicio casă nu va mai fi aranjată…
Va veni clipa când nimeni nu va fi acolo ca să aibă grijă de copiii tăi…

Omule, precum este lumânarea care arde în faţa ta, la fel este şi viaţa ta. Cu cât lumânarea arde mai mult, cu atât se micşorează mai tare. La fel şi tu, cu cât mai mult trăieşti, cu atât mai mult se scurtează vremea vieţii tale. Dacă lumânarea arde până
la sfârşit şi se stinge, la fel se va termina şi viaţa ta omenească şi vei muri. După cum, stingându-se lumânarea, ni se pare că nici nu ar fi fost, aşa şi atunci când omul moare şi este înmormântat, se pare că nici nu a existat. Vezi, omule, ce este omul şi ce este
viaţa lui! Adu-ţi aminte că aşa şi viaţa ta se va stinge, precum vezi lumânarea care fumegă în faţa ta şi pregăteşte-te din timp pentru sfârşitul tău, ca să ai unul fericit.
Sfântul Tihon din Zadonsk

Am speranta ca se vor gasi oameni pe care nu-i va plictisi lectura despre un om crescut intr-un orfelinat de stat sovietic, om care oarecand a incercat sa indrepte ceva in propria viata, sa isi gaseasca drumul modest, precum si folosul in cele mari si mici. De obicei, cititorul cauta sa se regaseasca in carte mai degraba pe el insusi decat pe cel care a scris-o. Nu m-am gandit niciodata ca intr-o buna zi ma voi aseza sa tastez cu inversunare, suferind din nou si repovestindu-mi trecutul, pentru a le infatisa celor din jur cum traieste un om cu copilaria amputata. Imi este nemaipomenit de greu sa o fac, de fiecare data bagandu-ma undeva sub piele, smulgand de acolo un vechi jurnal insangerat, atragand si distragand cititorul prin trecutul si prezentul meu, ori poate chiar prin viitor.

Romanul pe care îl È›ii în mână, iubite cititor, a fost scris de condeiul expresiv al veÈ™nic pomenitului monah Gherasim, în lume profesorul universitar Stelianos Papadopoulos. Este unul dintre textele literare pe care le-am găsit în biroul lui după plecarea la Domnul, pe care le-a È›inut ascunse È™i nu le-a publicat niciodată. Nu se È™tie de ce. Poate că unele din personajele descrise, care i-au povestit întâmplările, n-au vrut să fie publicate înainte de moartea lor. O povestire simplă, încântătoare È™i atrăgătoare, ce are ca erou principal un mic refugiat infirm din Asia Mică, al cărui sfârÈ™it depăÈ™eÈ™te orice morală omenească.

Îl văzu pe Panaiotakis într-un È›inut frumos. Cu aceleaÈ™i trăsături urâte, doar că acum părea foarte frumos È™i chipeÈ™. Avea o blândeÈ›e care putea domestici È™i lupii, È™i È™acalii, È™i oamenii. Panaiotakis zâmbea È™i îmbrăÈ›iÈ™a pe toată lumea È™i pe tanti Maria. Se apropie de ea fără să calce pe pământ. Îl purta un mic nor luminos. Se opri în văzduh È™i îi spuse cu blândeÈ›e negrăită: „ÎÈ›i mulÈ›umesc pentru pomenire, tanti Maria, îÈ›i mulÈ›umesc foarte mult!”.

Tulburarea È™i bucuria o umplură pe tanti Maria, de parcă ar fi atins-o însuÈ™i Dumnezeu cu mâna Lui. Însă nu apucă să facă nimic, să se miÈ™te, să vorbească, să se dezmetecească, È™i Panaiotakis păru că pleacă. Se pierdu doar pentru o clipă È™i tanti Maria văzu că apare ceva nemaivăzut, un car minunat È™i îmbrăcat în lumină. La orizont se ivi un nor uriaÈ™, foarte alb, luminos ca aurul curat. Lumina lui era foarte puternică, dar nu te orbea. Doar te înfăÈ™ura È™i te simÈ›eai È™i tu luminos, strălucitor, plin de iubire… Norul uriaÈ™ se rostogolea cu viteză, dar tu îl vedeai mult timp cum trece. Și în el avea carul. Carul era tras de patru cai albi È™i înaripaÈ›i. Cai atât de bălani È™i de mândri nu mai fuseseră văzuÈ›i. Zburau de nu atingeau pământul È™i aveau ceva din ceea ce au îngerii: putere, frumuseÈ›e, miÈ™care suplă. În potcoavele lor strălucea aurul, hamurile È™i curelele… toate din aur È™i argint. Iar pe ei, presărate din loc în loc, franjuri aurii care fluturau pe cerul strălucitor. Trupurile lor puternice È™i lucioase sfâÈ™iau norul, iar picioarele lor îndoite tăiau atmosfera È™i străbăteau spaÈ›iul. Dacă e să vorbim È™i despre carul pe care-l trăgeau caii, acesta nu poate fi descris. DepăÈ™ea hotarele frumuseÈ›ii È™i strălucirii. Ce bogăÈ›ie, ce strălucire, ce puf pe scaune…! Scări din aur, È™iruri de mărgăritare de jur-împrejur, care străluceau È™i orbeau universul. O bucurie a ochilor, o beÈ›ie nespusă, pe care nici n-o poÈ›i visa… Un asemenea car minunat trecea prin faÈ›a ei. Iar în mijloc… da, în mijlocul lui era Panaiotakis! Divinul È™i blândul Panaiotakis! Tanti Maria nu se înÈ™ela. Panaiotakis stătea în mijlocul carului. Avea È™i cocoaÈ™a, È™i umflătura din piept. Dar nu arătau urât. Strălucea întru totul, râdea cu totul, iubea cu totul. Lumina ieÈ™ea din chipul, din trupul, din picioarele lui, de peste tot… dar nu orbea, după cum nici priveliÈ™tea lui nu orbea. Venea È™i se întindea deasupra ta È™i deveneai bucurie, lumină, iubire, precum Panaiotakis. Aflată în această stare, tanti Maria putu È™opti:

— Tu eÈ™ti, Panaiotakis?

Și auzi blând:

— Da, tanti Maria, eu, pribeagul!

— Dar cum de le ai pe toate acestea? îl întrebă ea.

Iar pribeagul îi răspunse tandru:

— E, nu fi mirată… È™i jos, pe pământ, deseori aÈ™a eram, dar voi acolo nu mă vedeaÈ›i…

Ne cheama sa traim pentru Dumnezeu, ne invita sa mergem pe calea desavarsirii. Suntem oameni nu pentru a deveni animale prin desfrau, ci pentru a deveni fii ai Imparatiei Cerurilor. Sa priveasca sfintele moaste ale Sfantului Alexandru toti cei care se indoiesc de inviere. Sa inteleaga ca trupul sau a devenit vas al Duhului Sfant. Sa inteleaga ca trupul fiecarui crestin trebuie sa devina vas al Duhului Sfant.

Citirea minunilor savarsite de Sfantul Alexandru, caruia Dumnezeu i S-a aratat precum oarecand Dreptului Avraam, sa fie pentru ei prilej pentru a pune inceput bun mantuirii. Iar pentru crestini sa fie prilej pentru a spori in viata de rugaciune si de nevointa. Vremurile sunt grele, dar Dumnezeu nu ne lasa. Ii trimite pe sfintii Sai sa ne ajute...