Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Se întâmplă deseori în viaţa noastră să vedem păcatul prin două lentile total diferite. Înainte de a-l săvârşi îl vedem prin lentila nesimţirii, astfel încât considerăm păcatul ceva absolut firesc. Însă după săvârşirea lui, îl vedem pe acesta prin lentila deznădejdii, care-l măreşte şi ne conduce la convingerea că nu-i posibil să primim iertare de la Dumnezeu. Astfel, deznădăjduim pentru mântuirea noastră.

Însă Hristos ne descoperă o cale sigură prin care putem primi iertarea păcatelor noastre, oricât de mari ar fi ele: Să-i iertăm din toată inima şi să-i iubim pe cei care ne-au nedreptăţit în vreun fel.

Iubirea este culmea virtuţilor. Aceasta L-a adus pe Dumnezeu pe pământ şi tot aceasta L-a înălţat pe Cruce. Chiar Hristos ne spune: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi… Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. Aşadar iubirea noastră este adevărată doar atunci când imită iubirea lui Dumnezeu şi se oferă tuturor, fără deosebire. Nu-i posibil să spunem că avem iubire şi să nu-i iubim pe toţi, adică şi pe cei care ne nedreptăţesc sau uneltesc împotriva noastră, pe vrăjmaşii noştri. Tocmai în acest punct se va vedea dacă avem iubire adevărată.

Atunci cand vorbim despre judecare, intelegem patima prin care condamnam, defaimam, umilim pe cineva, fie prin cuvintele rostite, fie prin actiunile noastre, fie chiar si numai prin gandurile pe care le avem.  Este de la sine inteles, ca a critica pe cineva prin cuvinte sau prin diferite actiuni este mai de condamnat decat a judeca pe cineva numai prin gand, pentru ca in cel din ultim caz ne rezumam numai la noi insine neimplicandu-i si pe altii.  Acest lucru nu inseamna insa ca, daca avem ganduri rele despre viata si activitatea aproapelui nostru si il condamnam numai in strafundul sufletului nostru, suntem nevinovati.

Prin urmare, daca dorim ca Dumnezeu sa nu ne condamne in Ziua Judecatii, sa nu cadem in greseli mari si sa nu avem parte de multe intamplari neplacute in viata noastra, sa ne ferim din toate puterile noastre de a judeca atat pe aproapele cat mai ales pe slujitorii sfintiti.  Nimic nu ne indeparteaza mai mult de Dumnezeu cat ne indeparteaza dispozitia sufleteasca egoista, credinta ca suntem mai buni decat altii care nu sunt vrednici decat de jignire si de defaimare.  Sa nu fim aspri in judecatile noastre, ca sa nu fim judecati pentru faptele noastre de catre Dumnezeu in acelasi mod, adica cu asprime, in Ziua Judecatii.

În împărăție este zarvă mare. Oaspeți de seamă sunt pe drum și trebuie primiți cum se cuvine. Pregătirile sunt în toi. Mesele îmbelșugate, muzica, decorurile, costumele, paradele toate au fost realizate din dărnicia cea mare a vistiernicului. Și de, orice om care intră în împărăție este primit cu mare bucurie! Nimic nu este prea puțin când vine vorba de cei care au biruit patimile și se fac concetățeni cu virtuțile. În această minunatăîmpărăție, marele vistiernic este Milostenia. Ea ține toate averile din împărăție și le chivernisește pe toate după bunul ei plac. Dar nu știu cum reușește, că tot ceea ce are dă spre folosul celor ce nu au și visteria, în loc să se golească, tot mai mult se umple. Este iubită de toți și toată făptura se apleacăîn fața sa.

Cât de frumoasă este această virtute! Chipul său blând și luminos emană tot timpul bunătate. Ochii inundați mereu în rouă caută permanent spre ceilalți, spre a face bine. Picioarele ei nu au odihnă. Mâinile nu și le pune în buzunar ci tot timpul lucrează spre binele altora. Rar auzi din gura ei cuvântul „eu”. Aleargă de dimineață până seară nu pentru sine, ci pentru a veni în întâmpinarea celorlalți.

Ea este fiica cea mare a Împărătesei Iubire. Și tot ea a determinat-o pe Împărăteasa Iubire să vină pe pământ pentru a-i ajuta pe oameni. Mila a făcut ca Dragostea cea Mare să se întrupeze pentru mântuirea oamenilor.

Are și Milostenia dușmanii săi. Aceștia sunt prinții din Împărăția cea întunecată: Egoismul, Avariția și Răutatea. Cei trei o urăsc de moarte pe Prințesa noastră. Dar ea nu se supără pe ei. Când îi vede, le zâmbește larg și aceștia dispar de îndată, pentru că nu suportă nici măcar să-i întâlnească privirea blajină.

O vorbă înțeleaptă spune: „Dăruind vei dobândi” , iar un proverb minunat completează: „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”. Ce minunat poate răsplăti această virtute! Dăruim bunuri pământești pentru a dobândi comorile cereşti, facem bine trupurilor semenilor noștri şi primim răsplată pentru suflet, îl ajutăm pe aproapele nostru şi, prin el, Dumnezeu ni se face dator. Nu a sărăcit nimeni din cei ce au făcut milostenie, ci parcă mai tare s-au îmbogățit. Viețile Sfinților sunt pline de exemple de oameni care au făcut bine și mai mult s-au îmbogățit.

Milostenia ne învață să fim cu adevărat oameni. Ne învață că mântuirea nu poate fi primită singular, egoist, ci în comuniune cu ceilalți. Nici măcar nu ai de unde ști dacă cel care îți întinde mâna este Hristos. Dar Prințesa ne arată că acela întinde mâna nu să-i dai, ci ca el să-ți ofere. Ce anume? Împărăția! Și tu nu observi acest lucru și pleci cu bănuțul tău cel rece în buzunar fără să primești ceva pe el.

Dar hai să fiu puțin mai convingător, să-ți mai spun câte ceva! Dar mai bine o las pe Prințesa Milostenie să îți vorbească ea despre prietenii săi...

(lipsa text)

Lucrarea de faÈ›ă vine să arate că monahii nu numai că au luptat È™i s-au jertfit pentru credinÈ›a ortodoxă È™i adevăr, dar foarte adesea au fost principalii, dacă nu chiar singurii lor apărători. Aveau, desigur, cu adevărat, o mare dragoste È™i dăruire faÈ›ă de viaÈ›a de liniÈ™te, îÈ™i dedicau cea mai mare parte din timp rugăciunii, se distingeau prin smerenie, supunere, blândeÈ›e È™i ascultare, dar toate acestea nu înseamnă că erau făpturi lipsite de voinÈ›ă sau „oi necuvântătoare”! Ascultători ai cuvântului evanghelic, monahii n-ar fi putut urma niciodată unor păstori care „nu intră pe uÈ™ă în staulul oilor, ci sar pe aiurea”, căci i-ar fi socotit „furi”, „tâlhari” È™i „străini” È™i „ar fi fugit” de unii ca aceÈ™tia (cf. Ioan 10, 1-6). 
Sfântul Teodor Studitul învăÈ›a în acest sens: „Porunca Domnului grăieÈ™te să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credinÈ›ă. Căci, zice, să vorbeÈ™ti, È™i să nu taci, È™i: «De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el» (Evrei 10, 38), È™i: «Dacă vor tăcea aceÈ™tia, pietrele vor striga» (Luca 19, 40). Fiindcă atunci când este vorba de credinÈ›ă, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. OstaÈ™? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-È™i hrana de pe-o zi pe alta. Nu mă priveÈ™te pe mine treaba asta È™i nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, È™i tu vei rămâne mut È™i fără grijă? [...] Căci È™i acest sărac, dacă acum nu vorbeÈ™te, în ziua judecăÈ›ii va fi fără de răspuns È™i vrednic de osândă fie È™i numai din pricina aceasta”.