In fiecare zi avem aceasta oportunitate, avem acces la calea sfinteniei, putem porni pe drumul spre sfintenie.

Trecem rascrucile drumurilor, alegandu-l de fiecare data pe celalalt, fara sa ne pese unde ne ducem.

Mersul nostru a pierdut calea dreapta - oricare dintre drumuri ne poate parea cel drept.  Si totusi in fiecare rascruce unul dintre drumuri este cel drept.  Nu facem altceva in fiecare zi decat sa refuzam acest drum, mai mult sau mai putin explicit, mai mult sau mai putin constient.  Refuzul sfinteniei este integral opera modernaitatii, a pseudo-modernitatii, sau poate cu o expresie mai potrivita a post-umanitatii.

Post-omul poate refuza, din vocatia sa de apartenenta la clasa sau la regnul modern sau post-modern - si nu la cel dumnezeiesc -, poate refuza - si o face - singura sa salvare: mantuirea.

Omul are atata sfintenie cata rugaciune are in el. Omul nu traieste pentru sine, omul este binecuvantat sa traiasca pentru celalalt.

Cartea de fata(care valorifica texte risipite prin reviste sau din Eminesciene, 2012, altele inedite) isi propune sa faca o concesie "corectilor politici": sa arate de ce Eminescu este incorect politic.  Si asta deoarece un domn ca Patapievici s-a grabit sa puna diagnosticul, dar uitand, in izbucnirea sa in bocet, sa si-l argumenteze.  Ii venim, aici, in ajutor.

Ne cerem scuze de la parintele-scriitor Stefan Bastovoi ca am parafrazat, in oglinda, titlul unei carti a dumisale din 2010: Diavolul este corect politic.

Diavolul, da!  Insa nu si Eminescu!

O carte subţire, precum aceasta, nu poate cuprinde nici pe departe ceea ce a izbutit sa faca parintele pentru Biserica zilelor nostre.  De aceea, marturiile scrise sunt insotite de numeroase fotografii, ajungandu-se la forma unei carti ilustrate in care cuvintele si imaginile se intregesc unele pe altele, in dorinta de a face cat de cat cunoscuta aceasta pilda de lucrare crestina a calugarului si preotului lui Dumnezeu Justin Parvu.

Dacă nu treci prin suferinţă nu ştii să te rogi. Dacă nu suferi nu ştii să iubeşti, iar dacă nu ştii să iubeşti, nu vine harul lui Dumnezeu.

Cuprins:

Cinstitul Paraclis al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu
Cinstitul Paraclis al doilea al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu
Cinstitul Paraclis al doilea al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu (din Psaltire)
Canon de rugaciune catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu
Paraclisul Icoanei Facatoare de Minuni a Nascatoarei de Dumnezeu, cea numita Pantanassa (Imprteasa tuturor)
Paraclisul Icoanei Facatoare de Minuni a Nascatoarei de Dumnezeu, cea numita Hrisoleontissa
Paraclisul Icoanei Facatoare de Minuni a Nascatoarei de Dumnezeu, cea numita Xenia (Straina)

"Tratatele reunite în acest volum reprezintă sinteza damaschiniană cu privire la dogma Sfintei Treimi, pe care ilustrul autor o situează în capul expunerii generale a credinÈ›ei ortodoxe"

Laura Enache

"Întrebare: De unde provine cuvântul Dumnezeu [Theos]?
Răspuns: De la radicalul θῶ, care înseamnă „a întemeia” şi de la ποιω, care înseamnă „a face”, ca Cel ce face toate şi ca pricină a toată zidirea, sau, pe lângă θέω, τρέχω, de la faptul că Dumnezeu este pretutindeni. Sau ΘεÏŒς de la θεᾶσθαι, căci Dumnezeu le a văzut pe toate mai înainte de naşterea lor, iar Domnul vine de la putere, care înseamnă autoritate."

Sfântul Ioan Damaschinul

In lumea ortodoxa, Sf. Grigorie a fost privit intotdeauna, in primul rand si mai presus de toate, ca un teolog.  Prin aceasta se intelege in mod obisnuit referirea la munca sa de asezare a temeliilor ortodoxiei trinitare clasice.  De fapt, influenta sa a fost simtita [ca] raspandindu-se peste tot in paradigma elenismului crestin pe care el a lasat-o mostenire Bizantului care se nastea.  Crestinismul bizantin, intr-un inteles real, a fost produsul mintii Sf. Grigorie si capodopera sa, parte ca proiect, parte prin transmiterea sa Bizantului de mai tarziu ca ultimul dintre cei vechi si primul dintre modernii lor.  El a fost patronul arhetipal al noii culturi crestine bizantine care s-a apucat sa curete trandafirii elenismului de spinii acestora, adunandu-i apoi pentru a decora si colora forma unei noi ordini mondiale.  De vreme ce studiul teologiei bizantine insesi incepe sa intre in lumina reflectoarelor si sa pretinda sa fie ascultata in termenii ei proprii, este timpul potrivit si pentru o reevaluare a acestui ultim dintre antici si primului dintre teologii bizantini crestini; si, cu siguranta, unul dintre cei mai straluciti.

Aceasta carte se numara de sapte veacuri intre comorile Bisericii Rasaritului.

Alcatuita de Preacuviosul ­Thicara, barbat intelept si care odinioara a ­stralucit in viata inalta a nevointei, ea cuprinde preafrumoase slavoslovii si rugaciuni de pocainta catre Preasfanta si Incepatoarea de viata Treime si este una dintre cartile de rugaciuni indragite de parintii Sfantului Munte, fiind ­socotita de Sfantul Nicodim ­Aghioritul intre cartile de mare folos pentru ­pravila de rugaciune a crestinului.

Traim niste vremuri destul de anevoiase, dar nu trebuie sa ne temem.  Daca ne temem, am pierdut viata, am pierdut existenta. De aceea v-ati botezat, v-ati imbracat in Hristos - si in Hristos trebuie sa traim!  Ce inseamna Hristos?  Suferinta, viata crucii.

In cazul gandirii crestine astazi, credinta si ratiunea nu doar ca se contrazic mai putin ca oricand, dar insasi problema presupusului lor conflict n-are nici un sens si nici macar n-ar trebui sa se puna.  Ne putem pierde eventual credinta, dar cu siguranta nu pentru ca am castigat in ratiune.  S-ar putea sa pierdem din credinta tocmai pentru ca ne imaginam ratiunea incapabila sa inteleaga o parte — si inca o parte decisiva, chiar cea mai decisiva — din ceea ce viata noastra ne face sa experimentam.  Foarte repede cedam: ratiunea nu intelege totul, suntem nevoiti sa admitem spatii imense care ne raman de neinteles si irationale, pe care le abandonam credintei si parerii; si foarte repede renuntam definitiv sa mai gandim ceea ce am alungat deja din campul sensibilului. Din acest somn al ratiunii se ivesc atunci cosmaruri — ideologice.  Prea repede socotita ca venind de la sine si cu totul naturala, separatia intre credinta si ratiune se naste astfel intai dintr-un deficit de rationalitate, dintr-o capitulare fara lupta a ratiunii inaintea a ceea ce e presupus de negandit.  Dar daca nu ne pierdem credinta dintr-un exces de practica a rationalitatii, s-ar putea, din contra, sa ne pierdem adeseori din rationalitate pentru ca excludem prea repede credinta si domeniul pe care ea il deschide, cel al Revelatiei.  Pierzandu-ne credinta pierdem din ratiune.