Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

In sirul patimilor, slava desarta este asezata foarte corect langa mandrie, pentru ca cine este in primejdie sa cada in mandrie, daca a biruit slava desarta?  Legatura pe care o au intre ele aceste doua rele infricosatoare este ca si relatia dintre copil si omul matur, sau dintre grau si paine.  Pentru ca slava desarta inseamna inceputul, iar trufia sfarsitul.

Aceste marturii despre vindecarile si minunile care s-au savarsit datorita Preacuviosului Serafim nu constituie decat o mica parte a ceea ce, din declaratiile diferitelor persoane, a fost introdus in Cronica special creata pentru perioada 1 septembie 1902 - 21 octombroe 1903.  Toate aceste marturii au fost intocmite fie pe baza declaratiilor personale ale diferitilor vizitatori ai manastirii, fie pe baza scrisorilor primite, ale caror originale se pastreaza in manastire sub forma de anexa la sus-mentionata Cronica.

Copiii noÈ™tri, odată cu intrarea în această lume, se află cu adevărat în primejdia de a urma una dintre aceste căi greÈ™ite: fie nu se împotrivesc lumii È™i, acceptând valorile ei false, rămân în aparenÈ›ă creÈ™tini, îndărătul unei „măÈ™ti” a bunei credinÈ›e, fie, dimpotrivă, se separă de aceasta într-un fel de „ghetou ortodox”, luând o poziÈ›ie ostilă faÈ›ă de tot ce îi înconjoară. In general, ne stabilim singuri astfel de obiective: ori ne străduim să‑i adaptăm pe copii la această lume cu orice preÈ›, ori, dimpotrivă, îi facem incapabili să se adapteze, încât ajung să simtă teamă faÈ›ă de lume sau dispreÈ› şi superioritate faÈ›ă de cei ce nu fac parte din comunitatea lor. Aceste atitudini sunt distructive. Trebuie să ne dăm seama că scopul educaţiei creştine nu poate fi decât unul singur: cel de a pregăti pentru Hristos mădulare vii ale Bisericii. Aici apare problema noastră cea mai dureroasă: cum să facem în aşa fel încât copiii noştri, ieşind în societate, să rămână creştini adevăraÈ›i.
Preot Alexei Uminski
Aceasta carte, ca un rezultat al reunirii binecuvântate dintre experienţa duhovnicilor ortodocşi şi ştiinţa psihologică şi pedagogică modernă, vă oferă explicaţii şi răspunsuri privitoare la unele dintre problemele fundamentale ale educaţiei. În ea sunt tratate, accesibil şi limpede, „puncte nevralgice” cum ar fi: integrarea copiilor în lumea secularizată, formarea autenticei religiozităţi, agresivitatea copiilor, relaţia lor cu duhovnicul, problema pedepsei, controlul parental, dezvoltarea corectă a copiilor în primii ani de viaţă.

Apostolul Pavel este cea mai de vază personalitate care a pus nespus de mult în lumină relaţia noastră cu Hristos. De aceea, învăţătura sa către tineri nu este doar importantă, ba merită chiar să fie studiată! El însuşi a avut o experienţă personală unică, pentru că, prin mijlocirea dumnezeiescului har, Iisus S-a descoperit în chip minunat în viaţa sa ca Stăpân al Vieţii, şi din prigonitor al Său, Pavel a devenit apostolul neamurilor şi al Iubirii Sale. Chiar el însuşi prezintă cu o deosebită claritate psihologică şi religioasă elementele deplinătăţii firii umane, relaţia omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu aproapele, precum şi modurile prin carea ceastă relaţie poate asigura echilibrul psihologic în împlinirea personalităţii tinerilor. Este deosebit de sever în ce priveşte problemele teologice, dar, în acelaşi timp, este prietenul de încredere, lucrătorul devotat al lui Hristos, care îşi doreşte cu ardoare să-i iniţieze pe toţi cu simplitate, mai ales pe tineri, pe calea virtuţii şi a dragostei. Ceea ce fasonează personalitatea creştină, viaţa creştină personală, nu mai este legea, ci Însuşi Hristos, Care vine să locuiască în noi, în chip tainic, prin Duhul Sfânt.

Aducerea aminte de moarte apare ca un prim har; Sfantul Isaac Sirul spunea: "cel care a inteles cu adevarat ca exista un capat al vietii acesteia este in stare sa puna capat greselilor sale".  Astfel, omul devine constient; mintea si inima incep sa se intoarca spre Dumnezeu.  Iar cartea lui Olivier Clement istoriseste aventura fiului risipitor care se intoarce la Tatal sau.

Domnul i‑a primit pe cei milostivi, fără să‑i mai întrebe nimic altceva. Căci oamenii aceştia au putut să iubească pe pământ cu iubire activă şi reală, fiindcă au fost suficient de deschişi încât să încapă în ei şi iubirea dumnezeiască a veacului viitor. Or, oamenii care au săvârşit faptele iubirii erau nedumeriţi de cele pe care le‑a văzut în ei Domnul. Cum puteau să facă pentru Hristos, ceea ce au făcut pentru alţii? Pentru ei, era atât de firesc să trăiască în spiritul iubirii, încât au făcut‑o fără să se gândească la altceva.
Să ştiţi că nu ne vom mântui prin ceea ce vom face numai cu încordarea inimii, impunându‑ne doar să ţinem minte poruncile Domnului. Poruncile trebuie să ne pătrundă în trup şi în sânge atât de adânc şi
de desăvârşit, încât să ajungă mişcare firească a sufletului, nu simplă ascultare de Legea care ne‑a fost dată din afară. De aceea, dacă cineva crede că este milostiv, că are grijă de bolnavi, că îi cercetează
pe cei întemniţaţi, că îi hrăneşte pe cei flămânzi şi că îi îmbracă pe cei goi – să‑şi pună întrebarea: Le face pe toate acestea din toată inima sau din simplul simţământ al datoriei şi de teama că va da răspuns
pentru faptele sale? Dacă o facem numai din datorie, atunci, Dumnezeule, cât de departe suntem de statutul de fii ai Împărăţiei Cerurilor!