Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Ascetul Calinic, dublat de aptitudinile omului practic este un caz unic pe teritoriul românesc şi se poate asemăna cu Sfântul Vasile cel Mare, care, pe lângă asceza aspră practicată, a fost prezent în societate şi a avut realizări epocale, aşa cum a fost complexul medical-filantropic de la Cezareea Capadociei, cunoscut sub numele de Vasiliada. Mănăstirea Frăsinei reflectă, aşadar, îngemănarea dintre viaţa duhovnicească şi cea practică a Sfântului Calinic, este locul unde virtuţile sale de mare îndrumător de obşte monahală pot fi zărite distinct de cele ale predecesorilor săi cernicani. Totodată, această mănăstire ne dezvăluie jertfa spirituală şi materială de care el s-a făcut vrednic, devenind model de viaţă greu egalabil, afirmă Academicianul Emilian Popescu. 

Primejdia constă în faptul că am întors spatele Singurului Adevăr, Singurei Realităţi, Singurei Fericiri – lui Hristos.
L-am îngropat pe Hristos, L-am îngropat a doua oară, şi ca şi cum aceasta nu ar fi fost destul, L-am aşezat cu capul în jos. În locul Său îi îndumnezeim pe filozofi, precum este Marx în Rusia, Nietzsche în Germania şi Italia; şi Darwin în întreaga lume. Îndumnezeim ştiinţa, microscopul, maşina. Şi, de fapt, ce reprezintă toate acestea? Nimic altceva decât
praf. Acestea ar avea o anumită valoare dacă am privi la toate acestea pur şi simplu ca la nişte elemente ce ne conduc la supunerea faţă de Hristos. În loc de aceasta ne petrecem timpul în studierea celor pământeşti, a mineralelor, a proceselor chimice, a microbilor şi prin tăgăduirea celor cereşti. Aceasta poate conduce doar la pieire.

Am speranta ca se vor gasi oameni pe care nu-i va plictisi lectura despre un om crescut intr-un orfelinat de stat sovietic, om care oarecand a incercat sa indrepte ceva in propria viata, sa isi gaseasca drumul modest, precum si folosul in cele mari si mici. De obicei, cititorul cauta sa se regaseasca in carte mai degraba pe el insusi decat pe cel care a scris-o. Nu m-am gandit niciodata ca intr-o buna zi ma voi aseza sa tastez cu inversunare, suferind din nou si repovestindu-mi trecutul, pentru a le infatisa celor din jur cum traieste un om cu copilaria amputata. Imi este nemaipomenit de greu sa o fac, de fiecare data bagandu-ma undeva sub piele, smulgand de acolo un vechi jurnal insangerat, atragand si distragand cititorul prin trecutul si prezentul meu, ori poate chiar prin viitor.

Aceasta este cea dea patra si ultima din seria de carti tratand diverse teme de psihologie duhovniceasca la Parintii Desertului, care au aparut in traducere romana.  Celelalte trei volume au fost dedicate temelor smereniei, ascultarii si pocaintei in traditia patristica ortodoxa.

Sper ca acest set complet de volume, cuprinzand observatiile mele asupra psihologiei Parintilor Desertului, va contribui la o intelegere mai completa a sensibilitatilor si principiilor duhovnicesti care ii unesc pe toti crestinii in mostenirea comuna a sfinteniei si iubirii, care transcende micile noastre separari si diviziuni spre o mostenire care depaseste Ortodoxia, cuprinzandu-i pe toti cei care doresc sa se apropie de idealul crestin al vechiului desert.

Arhiepiscopul Chrysostomos al Etnei

"Toate darurile inchise in destinul nostru sunt ingradite de suferinte, si numai la atatea daruri ajungem, prin cata suferinta putem razbi cu bucurie.  Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el.  Numai atata mangaiere putem aduce intre oameni, cata amaraciune putem bea in locul celor ce vrem sa-i mangaiem.  E bine de stiut si faptul ca darurile lui Dumnezeu, dau o mare putere de a suferi, cu seninatate, orice potrivnicie in calea darului, si, rabdand cu liniste, toate piedicile cad pe rand, printr-o nevazuta randuiala dumnezeiasca."

Parintele Arsenie Boca

Dumnezeu, ca sa suprime pacatul, i-a facut omului cateva daruri, pentru a-l face capabil sa lepede pacatul. Unul dintre cele mai importante dintre aceste daruri este boala. Boala este un semn care ma uneste cu Dumnezeu, dar eu, cand ma indeletnicesc cu boala mea, aceasta indeletnicire devine o uitare a adevaratului Dumnezeu. Boala ne va pandi intotdeauna, insa trebuie sa o vedem ca niste copii ai lui Dumnezeu, si nu ca niste oameni ai acestei lumi. 

Trebuie sa se sfarseasca aceasta viata lipsita de har, in care stapaneste demonul, sa treaca lumea si sa vina harul lui Dumnezeu, ca sa vina ceea ce este vesnic, nestricacios. Adica prelungirea acestei vieti este din lumea aceasta, in timp ce sfarsitul este lucrul firesc si inalta la ceea ce este suprafiresc, intrucat face sa inceteze orice stricaciune si desertaciune, ne uneste cu Insusi Dumnezeu si ne introduce in camara Mirelui ceresc, unde nu exista nici durere, nici intristare, nici suspin. De aceea, cel mai bun lucru pe care il avem de facut este, mai intai, sa iubim acea ultima clipa a vietii noastre, pentru ca va fi clipa in care vom intalni lucrul dupa care am tanjit intreaga noastra viata, adica iubirea.

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul