In fiecare zi avem aceasta oportunitate, avem acces la calea sfinteniei, putem porni pe drumul spre sfintenie.

Trecem rascrucile drumurilor, alegandu-l de fiecare data pe celalalt, fara sa ne pese unde ne ducem.

Mersul nostru a pierdut calea dreapta - oricare dintre drumuri ne poate parea cel drept.  Si totusi in fiecare rascruce unul dintre drumuri este cel drept.  Nu facem altceva in fiecare zi decat sa refuzam acest drum, mai mult sau mai putin explicit, mai mult sau mai putin constient.  Refuzul sfinteniei este integral opera modernaitatii, a pseudo-modernitatii, sau poate cu o expresie mai potrivita a post-umanitatii.

Post-omul poate refuza, din vocatia sa de apartenenta la clasa sau la regnul modern sau post-modern - si nu la cel dumnezeiesc -, poate refuza - si o face - singura sa salvare: mantuirea.

Omul are atata sfintenie cata rugaciune are in el. Omul nu traieste pentru sine, omul este binecuvantat sa traiasca pentru celalalt.

Cartea de fata(care valorifica texte risipite prin reviste sau din Eminesciene, 2012, altele inedite) isi propune sa faca o concesie "corectilor politici": sa arate de ce Eminescu este incorect politic.  Si asta deoarece un domn ca Patapievici s-a grabit sa puna diagnosticul, dar uitand, in izbucnirea sa in bocet, sa si-l argumenteze.  Ii venim, aici, in ajutor.

Ne cerem scuze de la parintele-scriitor Stefan Bastovoi ca am parafrazat, in oglinda, titlul unei carti a dumisale din 2010: Diavolul este corect politic.

Diavolul, da!  Insa nu si Eminescu!

O carte subţire, precum aceasta, nu poate cuprinde nici pe departe ceea ce a izbutit sa faca parintele pentru Biserica zilelor nostre.  De aceea, marturiile scrise sunt insotite de numeroase fotografii, ajungandu-se la forma unei carti ilustrate in care cuvintele si imaginile se intregesc unele pe altele, in dorinta de a face cat de cat cunoscuta aceasta pilda de lucrare crestina a calugarului si preotului lui Dumnezeu Justin Parvu.

Dacă nu treci prin suferinţă nu ştii să te rogi. Dacă nu suferi nu ştii să iubeşti, iar dacă nu ştii să iubeşti, nu vine harul lui Dumnezeu.

Aceasta carte cuprinde interviuri, dialoguri, anchete si colocvii pe care si le-a ingaduit Theodor Codreanu intre anii 1982 - 2015, adica pe parcursul a peste trei decenii.  Seria incepe cu interviul acordat de Edgar Papu, publicat in Convorbiri Literare, si sfarseste cu dialogul initiat de poetul si prozatorul Ion Gheorghe Pricop, destinat aceleiasi prestigioase reviste iesene al carei statornic colaborator a fost scriitorul incepand cu anul 1970, odata cu noua serie postbelica, si ajungand pana la anul de gratie 2015.

Rândurile acestei poveşti, dragii mei, vă vor învăţa, printre altele, că boala cea mai cumplită din lume – o boală care se răspândeşte, din păcate, în zilele noastre – este indiferenţa. Indiferenţa însingurează, indiferenţa ridică ziduri de netrecut, indiferenţa poate, chiar, ucide... Şi singurul, absolut singurul remediu este DRAGOSTEA. Dacă mă însoţiţi în călătoria printr-un tânăr cartier bucureştean, veţi descoperi, copii, cum a reuşit Loredana să alunge de pe strada ei, şi din inimile vecinilor, boala aceasta grea, pur şi simplu, iubind, şi reînvăţându-i să iubească...

Undeva, într-o zare de lume, un râu, cu ape mângâiate de sălcii şi legănate de caldă strălucire de stele, e martorul unei certe aprige între doi fraţi. Punţile dintre ei par a fi pentru totdeauna distruse, începând cu aceea care le unea, peste apele râului, gospodăriile. Însă, râul nu vrea ca lucrurile să rămână aşa. Ce va face şi cui îi va cere ajutorul? Nu veţi afla decât dacă veţi citi cărticica. La finalul ei, poate că veţi ajunge la aceeaşi concluzie cu Isaac Newton, anume că „Oamenii construiesc prea multe ziduri, dar nu destule poduri“. Şi, poate că vă veţi strădui, de-a lungul vieţii voastre, să construiţi poduri frumoase şi să zidiţi legături trainice, cu oameni dragi! Eu vă urez, dimpreună cu râul şi cu prietenul său, tâmplarul, mult succes, copii!

Dacă deschidem cărticica aceasta, copii, şi începem să o citim, pagină după pagină, vom pătrunde, cu paşi nevăzuţi, în peştera şi sufletul tâlharului Dismas. Tâlhar de temut şi lipsit de milă, până într-o zi, în care s-a întâmplat ceva. Ceva foarte important, atât de important, încât i-a schimbat întreaga viaţă, ba am putea spune că a schimbat viaţa întregii omeniri. Pentru că, prin tâlharul Dismas, omenirea întreagă a învăţat o lecţie. Una dătătoare de nădejde.

Vreţi să aflaţi despre ce este vorba? Psssst!... Fără zgomot, luaţi cartea în mână şi deschideţi-o: rândurile vă vor purta, ca valurile unui râu de munte, prin vremurile acelea de demult, şi vă vor face martori ai unor evenimente fără de pereche!

Fragmente din carte:

Maica Siluana:
Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.

Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale.

Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizată „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cărui continuare este, paradoxal, bucuria.

Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm.

A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine si că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fata mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare.

Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat.

Gandirea si apostolatul lui Nichifor Crainic sunt ca o lumina si ca o adiere revarsate neimpartit pe toate planurile principale ale vietii spirituale romanesti, aducand fiecareia din ele o indrumare, o limpezire si o crestere proprie si de insemnatate epocala.

In cugetarea nationalista, in poezie, in teologie, contributia lui Nichifor crainic e pe rand specific nationalista, specific poetica si specific teologica si inca atat de remarcabila incat se spune nu numai ca nationalismul, poezia si teologia romaneasca sunt altfel de la Nichifor Crainic, ci ca acestea si-au aflat prin activitatea lui o adevarata implinire de sens.

O, preacuvioasa si purtatoare de Dumnezeu maica Elena, slava si lauda de la Diveevo, care ai fost scapata in chip minunat de balaurul ce scotea foc si incerca sa te inghita prin rugaciunea ta catre Domnul si fagaduinta vietii feciorelnice, pregatita fiind pentru calugarie de Sfantul Cuviosul Serafim, logodita fiind cu Insusi Domnul, aleasa ai fost egumena a obstii de maici, si totusi ai fost ca o sluga smerita pentru toti, ascultatoare pana la moarte staretului tau ai fost, la rugamintea lui pentru fratele tau multpatimitor ai murit, care ai vazut inca pe pamant aflandu-te, pe Imparateasa Cerului si pe Hristos Domnul si in lacasurile cerurilor ai fost rapita, roaga-te pentru noi, sovaielnicii si neascultatorii, ca si noi sa ne invrednicim de inteleptirea cea cu har, indreptare grabnica si mantuire vesnica!

Amin.