Scrieti o recenzie

Nume:
Email:
Mesajul:
Apreciere:



  Trimite comentariul


(Nu exista recenzii la aceasta carte. Fiti primul care scrie o recenzie!)


Carti similare

Carti scrise de acelasi autor

    • Noul Idiomelar are la bază Idiomelarul și Doxastarul. Denumirea de Idiomelar provine de la termenul idiomelă care înseamnă imn, cântare în formă de tropar cu text în proză, care are melodie proprie și nu servește ca model pentru alte cântări, cum fac automelele sau irmoasele sau prosomiile (podobiile sau asemănândele).Cel mai cunoscut Idiomelar, al lui Hurmuz hartofilaxul († 1848), pe care l-a folosit Dimitrie Suceveanu († 1898), cuprindea atât stihiri, cât și tropare, sedelne (șezânde sau cathismale), luminânde (svetilne).Doxastarul lui Petru Lampadarie († 1777) cuprindea numai slave de la vecernia și utrenia sărbătorilor împărătești și ale sfinților cu polieleu de peste tot anul.Pe ambele le-a tradus, le-a diortosit, le-a aranjat Dimitrie Suceveanu și, unindu-le, le-a dat titlul Idiomelarul unit cu Doxastarul pe care l-a tipărit la Neamț în 1856 (primele două volume din perioada Octoihului) și în 1857 al treilea volum, ce cuprinde cântările Triodului și Penticostarului.După șaptezeci și șapte de ani protopsaltul prof. Ion Popescu-Pasărea († 1943) folosindu-se în mare parte de Idiomelarul unit cu Doxastarul lui Dimitrie Suceveanu, tipărește Noul Idiomelar, în Tipografia Cărților Bisericești, București, 1933, rezumând pe cât a fost posibil și alcătuind un volum mai redus (229 p.), care să folosească atât ca manual pentru elevii seminariști, cât și pentru cântăreții bisericești.În anul 1999, după șaizeci și șase de ani de la ediția lui I. Popescu-Pasărea, am dat la lumină, pe ambele notații muzicale, o combinație între aceste două Idiomelare, păstrând, pe cât a fost posibil, cântările așa cum le-au aranjat cei doi dintre marii corifei ai muzicii noastre bisericești.Pr. prof. univ. dr. Nicu Moldoveanu

Noul Idiomelar -
160.00 LEI
  Cumpara
    • În dialogul teologiei cu ştiinţele umaniste trebuie să fie clar că teologia nu‑și propune să înlocuiască ştiinţa, ci are obligaţia, pentru evitarea oricărei confuzii, de a defini abordarea teologică a științei. Pe această temelie s‑ar putea clădi un dialog de esenţă, liber de orice prejudecată şi cu consecinţe practice pozitive în slujirea omului aflat în suferinţă, pe care îl interesează nu discuțiile noastre în contradictoriu, ci o alianţă în folosul său. 
      Aşadar, psihoterapia ortodoxă este mai întâi un „botez” în în­văţăturile Părinţilor, îndeosebi ale isihaştilor, sub îndrumarea pas­torală a unei persoane cunoscătoare a teologiei patristice, asociat cu participarea cucernică la practicile liturgice şi duhovniceşti ale Bisericii. Biserica, fără să ignore nevoile ac­tuale ale omului suferind, doreşte ca evoluţia lui ascendentă să nu se limiteze la extinderea sinelui spre noi zone de gândire, trăire şi maturitate, ci să constituie o deschidere a persoanei spre Binele veşnic: spre Dumnezeu. Viaţa arată că boala grea şi suferinţa pe care o implică pot să‑l mişte pe om spre maturizare şi apropiere de Dumnezeu. 
      Pentru terapeutul ortodox, care nu susţine niciodată că oferă rezolvarea problemei existenţei, ci doar extinderea conştientizării şi asumării răspunderii personale, credinţa devine mobil, şi nu relaxare pasivă în ceva de natură magică, renunţare la asumarea răspunderii personale, eronat numită predare în mâna lui Dumnezeu. Prin urmare, credinţa terapeutului creştin nu este o ideologie ce trebuie apărată, ci o trăire personală care se cere cultivată. Terapeutul credincios exercită o morală pe care o slujeşte, apără au­tenticitatea persoanei pacienţilor săi, libertatea opţiunilor lor, şi nu doreşte ca, exploatându‑le poziţia vulnerabilă, să le impună opiniile sale, ci să lupte cu eternele întrebări existenţiale legate de căutarea sensului vieţii.

watch series