A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

Cartea cuprinde o selectie de texte din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cu explicatii si sfaturi despre boala si moarte. Sfantul explica motivul si intelesul bolii si mortii in lumina iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea în vremea bolii 

Vă simţiţi foarte slăbită şi credeţi că vă apropiaţi de ieşirea sufletului din trup. Boala aminteşte de moarte, însă nu proroceşte ceasul ei. Totuşi, de vreme ce aţi primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit să vă pregătiţi de ea. Dat fiind că sunteţi mereu bolnavă, nu vă este greu să vă însuşiţi gândul la ieşirea din trup, după pilda Cuviosului Nicanor – şi această ieşire nu vă va lua pe neaşteptate. Fericită este pomenirea morţii; ea, împreună cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei rânduieli creştineşti a duhului. 
Vă plângeţi de dumneavoastră înşivă că vă rugaţi prost şi nu vă ţineţi de nevoinţe. În această privinţă vă lămureşte Sfântul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare.“ Acestea înlocuiesc orice nevoinţă. Deci, fiţi senină! 
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă... Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de faţă (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârşită de altul. 
Nu aveţi gânduri prea vesele în ce vă priveşte? Era în Egipt un bătrân duhovnicesc – Apollo, mi se pare... Acesta le spunea cu tărie tuturor fraţilor, şi străinilor, de asemenea: „Nouă, creştinilor, nu ni se cuvine să ne mâhnim... Să se mâhnească păgânii şi jidovii. Iar noi, cei mântuiţi de Domnul... al nostru este raiul, a noastră este împărăţia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfântului Duh, Maica lui Dumnezeu, oştirile cereşti şi sfinţii toţi...“ 

În tratarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patimile È™i virtuÈ›ile nu sunt simple instrumente retorice.  ÎnÈ›elese terapeutic, ca boală È™i sănătate, stricăciune È™i nemurire, ele reprezintă coordonate ce definesc traiectoria noastră prin această viaţă È™i punctul ei final din cea viitoare.  De cele mai multe ori ne dorim sănătatea virtuÈ›ii doar atunci când ne confruntăm cu manifestările evidente ale îmbolnăvirii fiinÈ›ei noastre.  Abia atunci înÈ›elegem tragismul condiţiei noastre de oameni căzuÈ›i È™i adevărul că Hristos este singurul dătător nemincinos al sănătăÈ›ii È™i nemuririi. 
Din imensa operă a unuia dintre cei mai mari îndrumători duhovniceÈ™ti ai tuturor timpurilor, lucrarea de faÈ›ă sintetizează o sumă de repere practice, uÈ™or de înÈ›eles È™i însuÈ™it pentru omul contemporan. 

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

Într-un colţ de rai din împrejurimile Kievului, numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu, s-a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX-lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă se pregăteşte să-l proslăvească în ceata Sfinţilor, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul. 
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria de a fi ortodox. 

Traducere din limba engleza de Anca Popescu 

Natura icoanei nu poate fi înteleasa cu ajutorul criticii de arta, dar nici cu ajutorul sentimentalismului. Formele sale se întemeiaza pe întelepciunea cuprinsa în textele teologice si liturgice ale Bisericii Ortodoxe rasaritene si sunt strâns legate de experienta vietii contemplative. Lucrarea de fata este prima de acest gen care ofera o introducere serioasa în contextul spiritual al acestei arte. 
Prin introducerea lui Uspensky în cadrul sensului si limbajului icoanelor ne împartasim într-un mod uimitor de conceptiile spirituale ale Bisericii Ortodoxe fara de a caror cunoastere nu putem întelege deloc lumea icoanei. 

Omul trebuie neapărat să se teamă de abaterea la stânga, adică spre amăgirile păcatului, şi de cea la dreapta, adică spre nevoinţele din cale-afară de aspre, şi să nu cadă în trufie; el trebuie să meargă pe calea împărătească, adică pe calea vieţii cu măsură, a nevoinţei cu măsură. Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă o pildă potrivită: „Când povara drepţilor e prea grea, corabia lor se cufundă, iar când povara lor este cu măsură, corabia pluteşte cu bine. Cu adevărat, viaţa noastră seamănă cu plutirea unei corăbii, lumea – cu o mare, trupul – cu o corabie; sufletul este în trup ca un om în corabie, iar faptele sunt ca o încărcătură. Dacă corabia este goală, se porneşte vântul şi ea se răstoarnă în scurtă vreme. Dacă este împovărată peste măsură, este aproape de înec chiar şi atunci când nu sunt valuri şi nu e vânt – iar dacă se pornesc valurile şi vântul, se va cufunda fără întârziere. Doar încărcând cu măsură corabia vei putea pluti fără de necazuri, se va cufunda fără întârziere”. 
La fel să gândeşti şi cu privire la nevoinţe. Dacă n-ai nimic din faptele cele bune, te vei răsturna în noianul ispitelor. Dacă vei începe să ridici povară mai presus de puterile tale, curând te vor strivi istovirea sau trufia. Dacă te vei osteni şi te vei ­nevoi însă după putere, vei rămâne slobod de nenorociri. 
Să ştii: calea împărătească înseamnă nevoinţe cu măsură, viaţă cu măsură şi conştiinţă curată. Astfel, câte puţin, din virtute în virtute, vei urca la Cer ca pe o scară şi vei ajunge în Rai.
Sfântul Dimitrie al Rostovului 

Lucrarea de fata cuprinde materiale si articole din arhivele parintelui Sofronie, scrise in diferite perioade ale vietii sale.  Unele dintre ele apar pentru prima oara.  Aceasta editie postuma este un fel de expunere pe scurt a teologiei care se afla la temeiul vietii de nevointa a parintelui si se imparte pe patru teme, ale caror titluri au fost date de catre alcatuitorul ei, la fel ca si titlurile articolelor ce nu au mai fost publicate.  In prima parte Parintele Sofronie vorbeste despre caile de cunoastere a lui Dumnezeu; tema partii a doua este ideea Facatorului, a Creatorului omului; partea a treia reprezinta o calauzire practica pentru mantuire; partea a patra este inchinata inaltimilor vederilor dumnezeiesti.  Cartea Parintelui este de un real folos duhovnicesc, izvorat din experienta reala a unui om sfant.

Cartea este o surpriză plăcută pentru iubitorii de literatură religioasă, întrucât conţine o selecţie din opera unui autor creştin fascinat de libertate, de frumos, de Absolut, cunoscut în societatea literară românească încă din perioada interbelică şi elogiat de criticii vremii. 

  Vasile Militaru s-a născut la 19/21 septembrie 1886 în localitatea Dobreni-Câmpurelu, jud. Ilfov, şi a început să scrie de la vârsta de 15 ani, debutând publicistic în 1904 la revista „Literatură şi artă română”. Primul volum de poezii – „Strop de rouă” – l-a publicat în 1919, fiind urmat de alte volume care au reunit, în special, „cugetările în versuri” publicate în ziarul Universul între anii 1927-1930. Poezia lui Vasile Militaru satirizează demagogia, servilismul, ipocrizia etc.; însă de o importanţă capitală este opera sa religioasă. Un prim volum de poezii remarcat este Psaltirea în versuri (1933), premiat de Academia Română, dar opera sa de căpătâi rămâne Divina Zidire, la care a lucrat peste 25 de ani (1926-1955). 
  Comunismul nu l-a „uitat” nici pe el în tăvălugul său nimicitor de talente... Întrucât a refuzat să se conformeze principiilor ideologice ale timpului, Vasile Militaru a fost arestat şi a primit o pedeapsă totală de nu mai puţin de 32 de ani de închisoare şi 10 ani de degradare civică pentru „crimă contra uneltirii sociale”. De asemenea, Securitatea i-a confiscat averea şi i-a incendiat manuscrisele. Vasile Militaru, poet creştin şi mărturisitor al credinţei, a murit la 8 iulie 1959, în detenţie la penitenciarul de la Ocnele Mari. 
  Prezentul volum, care poate fi privit ca un omagiu adus acestui poet, căzut într-o nedreaptă uitare, a apărut prin grija domnului profesor universitar emerit N. Barbu, cu sprijinul pr. dr. Anton Despinescu şi a pr. dr. Ştefan Lupu. Acesta este un prim volum care reuneşte trei cicluri de poezii – Psalmii Vieţii fără Moarte, Şoaptele Îngerilor şi Poemele nemuririi –, păstrate până în prezent în manuscris de N. Barbu. În Cuvântul explicativ, N. Barbu prezintă odiseea acestor manuscrise pe care autorul le-a lăsat amicului său din Bucureşti Alexandru Caţichi, totodată rudă a lui N. Barbu. Manuscrisele au fost păstrate în aşteptarea unor vremuri mai bune, care aveau în cele din urmă să răsară şi peste pământul românesc. 
  Putem observa că mai multe poezii au fost scrise chiar în anii ’50, când iarna comunistă era deja instalată. Autorul parcă sfidează cutezător timpurile, fiind încrezător în adevăratul Stăpân al istoriei. Poezia lui Vasile Militaru este o strigare vibrantă după dumnezeire, un plânset pios, nemângâiat după Tatăl ceresc. Deşi era conştient de riscurile evidente la care se expunea, numai moartea a putut frânge glasul inimii sale; acel glas care dorea să cânte frumuseţea celui care se ştie iubit de Dumnezeu. 
  Această nouă apariţie editorială a Editurii Sapientia este o invitaţie caldă de a intra în intimitatea spirituală a acestui poet, aruncat într-un con explicabil de umbră, dar care a realizat o adevărată operă de răspândire a mesajului evanghelic şi care şi-a câştigat un loc de frunte în galeria poeţilor creştini români.

A. Dumitrescu

Ca iubitor de Dumnezeu si raspanditor de bucurie, Parintele Teofil propovaduia porunca iubirii.  „Iubesti atunci cand primesti pe cineva in suflet, cand ti-l impropriezi, cand ii faci loc in inima ta.  Aceasta inseamna sa il iubesti.  Cata vreme tii in afara de tine, cata vreme tii departe de tine, cata vreme respingi sau impingi pe cineva, cata vreme marginalizezi pe cineva, cata vreme il ocolesti, nu il iubesti.  Cand il iubesti, il primesti, il faci al tau, face parte din tine insuti – atunci iubesti”.

Opera sfantului este impresionanta, atat prin dimensiuni, cat si prin continut si cuprinde in noua editie critica cinci volume mari (al saselea contine indici pentru intreaga opera), fiecare volum insumand peste 400 de pagini.  Cercetatorii actuali il considera pe Sfantul Neofit drept cel mai prolific autor bizantin din secolul al XII-lea dupa canonistul Teodor Valsamon.  Primul volum cuprinde doua opere importante: o talcuire la poruncile Domnului Hristos din Predica de pe Munte, intitulata Zece cuvinte despre poruncile lui Hristos, prima sa scriere, in ordine cronologica, si o a doua lucrare intitulata Cincizeci de capete (Pentikontakefalon), unde abordeaza teme biblice si teologice, precum rabdarea lui Iov, caderea protoparintilor, pacatul lui Cain, avem aici si o exegeza la Cantarea Cantarilor in viziune eschatologica, meditatii asupra mortii, etc.

Voievodul Constantin Brancoveanu, mazilit in Saptamana Patimilor, putin inainte de Paste ca urmare a uneltirilor Cantacuzinilor, a fost dus la Istanbul impreuna cu ginerele si cei patru fii.  Dupa patru luni de temnita, refuzand sa treca la islamism, au fost executati mai intai fiii, apoi Voda, in public, la 15 august 1714, exact de marea sarbatoare a Adormirii Maicii Domnului de catre Sultanul Ahmed III si de vizirul Ali Bei.