Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Aducerea la viaÈ›ă în lumea aceasta a unei lucrări de valoare, a unei creaÈ›ii, fie ea în plan cultural sau duhovnicesc, trece prin multe „vămi”, atât interioare autorului, cât È™i exterioare lui, prin care munca acestuia este înÈ›eleasă È™i preÈ›uită la adevărata valoare de către ceilalÈ›i. 
Gândurile unui om au mare valoare în sine înaintea lui Dumnezeu – „Cum îÈ›i sunt gândurile, aÈ™a îÈ›i este È™i viaÈ›a”, spunea Cuviosul Tadei de la VitovniÈ›a. Dacă te înveÈ›i să gândeÈ™ti profund, exploatezi tot mai mult potenÈ›ialul dăruit de Făcătorul fiecăruia dintre noi. Și vedem cum gândurile multor SfinÈ›i nu numai că i-au îmbogăÈ›it sufleteÈ™te pe ei, dar au îmbogăÈ›it È™i lumea oamenilor, întrupându-se È™i împărtăÈ™indu-se celorlalÈ›i. 
Și noi, de multe ori, purtăm în sine multe gânduri minu¬nate, care, dacă reuÈ™esc să ne absoarbă întreaga fiinÈ›ă, ne duc pe tărâmul lor – dar, de foarte multe ori, primim gânduri pe care le pierdem, gânduri care nu È™tii de unde vin È™i unde se duc. 
Părintele Sofronie (Saharov) spunea obÈ™tii, într-o sinaxă, că omul este o fiinÈ›ă eterokínitos, adică „miÈ™cată din afară”, iar Părintele Rafail (Noica) îl completa, atunci când analiza expresia populară „Mi-a venit gândul...”, spunând că omul este fiinÈ›ă duhovnicească È™i că este inspirat fie de Duhul lui Dumnezeu, fie de un duh străin. 
De unde ne vin gândurile? Care este sursa noastră de inspiraÈ›ie? Ce se întâmplă cu gândurile inspirate care ne părăsesc sau pe care le pierdem? Care sunt gândurile noastre, până la urmă? Avem È™i noi gânduri?... Gândurile devin ale noastre în momentul în care le amestecăm cu propria fiinÈ›ă, după ce le-am primit în noi. Ele devin lumea noastră lăuntrică, care ne hrăneÈ™te È™i pe care o împărtăÈ™im celor pe care îi iubim. 
Astfel gândurile noastre devin vorbele noastre, devin faptele noastre, devin viaÈ›a noastră. Dar şi acele gânduri care devin cuvinte ale noastre, È™i ele zboară în văzduh – ele pot rămâne, cel mult, în conÈ™tiinÈ›a celorlalÈ›i doar în momentul în care se întrupează prin tipărire; atunci devin publice È™i accesibile oricui este interesat de ele, È™i îÈ™i schimbă caracterul, iar cele care au valoare universală dăinuie peste veacuri. 
Cuvintele întrupate în cartea de faÈ›ă nu au pretenÈ›ia a fi nici la măsura SfinÈ›ilor PărinÈ›i, nici să pună în cuvinte noi învăÈ›ăturile acestora. Ele nu sunt altceva decât o încercare de definire a trăirii inimii mele – nu încă matură sau desăvârÈ™ită, dar vie È™i sinceră – care căuta căi prin care să poată să se bucure de bogăÈ›ia patristică. Câteodată căile nu duceau nicăieri – erau ca semnalele radio sau ca un fascicul de lumină emis în cosmos, care, neîntâlnind nimic, nu se întoarce înapoi –, dar alteori căile reacÈ›ionau ca ceva viu, ce te cheamă să le explorezi, pentru că par să aibă consistenÈ›ă, iar pe acestea am căutat să le împărtăÈ™esc. În aceste cuvântări nu am împărtăÈ™it biruinÈ›e ale sufle¬tului meu, ci mai degrabă năzuinÈ›e, pe care le ofer fraÈ›ilor mei, în nădej¬dea că È™i ei se pot hrăni È™i mângâia în acelaÈ™i timp de lumina Harului ascunsă în spatele acestor cuvinte, conÈ™tient fiind că doar cuvintele ce cuprind în ele experienÈ›a biruitoare concretă pot rodi cu adevărat. 
AÈ™a cum mărturiseÈ™te Sfântul Ioan Evanghelistul despre lumina lui Hristos, care „luminează în întuneric, È™i întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1:5), tot aÈ™a È™i eu nădăjduiesc ca lumina care a călăuzit È™i mângâiat inima mea cu noime duhovniceÈ™ti să lumineze în întunericul deznădejdilor fraÈ›ilor mei – ca astfel, mai mult, să îndrăznim împreună a chema numele Dumnezeului Celui Viu. 

Arhimandritul Melhisedec 
Stareţul Mănăstirii Lupşa

In zilele noastre foarte multi oameni sunt chinuiti de nevroze si temeri bolnavicioase.  Merg la preoti si le cer sa le citeasca vreo rugaciune care sa-i scape de aceste stari.  In aceasta brosura sunt publicate texte despre frica de Dumnezeu si fricile omului, canonul de rugaciune si cele trei rugaciuni impotriva fricii.

Dacă e bine să‑i faci pe atei mai puţin siguri de inexistenţa lui Dumnezeu, este la fel de bine să‑i faci pe teologi mai puţin încrezători în speculaţiile lor. Ar fi chiar extrem de interesant să vezi la fa­cultăţile de teologie o catedră de ateism, care i‑ar putea face pe teologi mai puţin gratuiţi în afirmaţii­le lor superficiale, mai sensibili faţă de omul concret care suferă şi al cărui drum spre Hristos este atât de adesea obstrucţionat de ansamblul unor speculaţii confuze. Nu repari sistemul de încălzire în timpul incendiului şi nu stai pe gânduri în momentul în care lumea se prăbuşeşte. Toate forţele noastre cre­a­toare trebuie să se concentreze pentru a ridica o întreagă generaţie la bucuria nespusă a eliberării – bucurie a slujirii, bucurie a celui ce se numără prin­tre prietenii Mirelui. Şi, dacă s‑ar ivi momentul de a ne vedea înlăturaţi din viaţa socială, ar fi bine ca generaţia aceasta să fie suficient de matură pentru a putea fi generaţia „mărturisitorilor”, a celor care – aşa cum prea frumos spunea odinioară Scrisoarea martirilor din Lyon – vor fi pregătiţi să „stea de vorbă cu Hristos”. Sarcina noastră istorică nu este de a recu­pera formele creştinismului primar, ci de a regăsi acel Maran atha – „Vino, Doamne!” – al începutului şi, de aici, comuniunea cu Biserica ceasului de pe urmă – ceasul care asigură actualitatea tuturor timpurilor, care conferă actualitate mesajului creştin.

Paul Evdokimov

Au trecut anii de cand m-am rugat tinerilor. Nu doar pentru ei, ci chiar lor.  Au trecut ani de cand am scris Rugaciuni catre tineri.  Si i-am rugat atunci sa invete demnitatea, sa caute credinta si sa guste din rosturile frumoase ale acestei lumi.  Le-am pus inainte, spre intelegere, macar un colt din tabloul intunecat al acestei lumi.  In speranta ca vor sti sa vada Lumina lumii.

Dar intunericul a continuat sa se intinda.  S-a napustit peste suflete, fara nici o opreliste.  S-ar zice ca acum sa ma rog tinerilor nu este de ajuns.  Acum este timpul implorarilor.  Este nevoie de mai mult.  De mai multe cuvinte catre Hristos Domnul si catre tineri.  Caci nu este totul pierdut.  Pentru aceasta nimeni si nimic nu imi dau dreptul sa tac.  Ci doar sa implor...

Autorul

Au trecut ani de la uciderea parintilor Vasile, Terapont si Trofim.  In acest timp, la cererile oamenilor, au avut loc multe minuni si la mormintele lor, si in alte locuri, departe de Optina.  Ajutorul lor deseori, spre mirarea multora, a fost grabnic.  Noii mucenici nu ne lasa.  Insa ei nu sunt numai ajutatori grabnici in necazurile pamantesti, sunt indrumatorii nostrii in viata traita in rugaciune dupa poruncile Domnului.