Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Sfântul Ioan Gură de Aur este unul dintre marii Părinţi ai Bisericii care ne-a arătat „înălţimea smereniei”. El însuşi fiind smerit, în adevăratul sens al cuvântului, a practicat virtutea aceasta chiar şi în exil. Prin urmare, ne poate îndruma şi pe noi, în chip minunat, prin textele lui despre smerenie, deoarece „Stăpânului Îi plac astfel de suflete smerite”.

De cealaltă parte este mândria care „pe toate le pierde”. Puterea ei este atât de pierzătoare, încât şi pe puterile netrupeşti „le-a aruncat din ceruri”.

Slava deşartă, ca şi mândria, schimbă ordinea lucrurilor. Astfel, din pricina ei, deşi avem Judecător, punem părerile omeneşti deasupra părerii Judecătorului. Slava omenească este goală, deşartă, aşa cum mărturiseau şi vechii filozofi.

Îngâmfarea este o altă patimă sufletească, asemănătoare celor de dinainte, şi de aceea este nevoie de atenţie sporită, ca cineva s-o poată evita.

Este oare îngăduită lauda? În ce situaţii şi de ce? Există situaţii în care lauda se impune, dar iarăşi este foarte primejdioasă. Se impune când omul este îmbunătăţit duhovniceşte, şi trebuie ca celălalt să se folosească. Însă mai bine să le cercetăm pe toate acestea în continuare.

Având în vedere omniprezenÈ›a suferinÈ›ei, Bise­rica este chemată să împlinească È™i menirea ei de „spital duhovnicesc” în care clericii sunt chemaÈ›i să fie „doctori” care vindecă È™i tămăduiesc credincioÈ™ii bolnavi sufleteÈ™te È™i trupeÈ™te, Sfintele Taine sunt „medicamentele” necesare pentru înfăptuirea vin­decării È™i în care lucrează nevăzut ÎnsuÈ™i „Doctorul sufletelor È™i al trupurilor noastre”. Prin urmare, suntem datori să creăm neîncetat È™i să întreÈ›inem permanent contextul potrivit în care toate aces­tea să aibă loc aÈ™a cum se cuvine. Bucuria vieÈ›ii duhovniceÈ™ti nu este una artificială, crescută din egoismul întreÈ›inut de înrobirea în slujba patimilor, ci una adevărată È™i vie È™i care poate fi păstrată în măsura în care noi înÈ™ine slujim aproapelui mai ales în situaÈ›ia în care acesta are nevoie de rugăciune neîntreruptă, de milostenie, de cuvânt mângâietor, precum È™i de slujirea trupească, în special în cazul bolilor grave care nu mai permit deplasarea.

Primul volum al seriei: „Cuvinte de aur” ale Sfântului Ioan Gură de Aur, cuprinde cele trei virtuţi teologice, tripticul vieţii duhovniceşti: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Credinţa constituie trăsătura fundamentală a creştinului. „Fără credinţă este cu neputinţă ca omul să fie bineplăcut lui Dumnezeu”. Trebuie însă ca această credinţă să fie statornică şi nezdruncinată, şi să se sprijine pe Stânca nesurpată a credinţei, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Credinţa fără nădejde nu poate să existe. Credem şi nădăjduim! Dacă agricultorul  trudeşte şi nădăjduieşte, la fel şi corăbierul şi negustorul, şi aceasta pentru lucruri care sunt nesigure şi neschimbătoare, cu mult mai mult trebuie să trudească creştinul şi să aibă speranţe şi nădejdi, care niciodată nu sunt dezminţite.

Dragostea este trăsătura comună a lui Dumnezeu şi a oamenilor. Fără dragoste, nici martiriul nu poate să ne folosească. Iubirea a făcut cerul pământ, L-a făcut pe Dumnezeu om, ca omul să devină Dumnezeu.

Ceea ce-l aseamănă pe om cu Dumnezeu, mai mult decât toate, este iubirea faţă de vrăjmaşi. Cea mai frumoasă coardă a lirei este cea care interpretează melodia care se numeşte: iubire de vrăjmaşi. Noi în ce stare şi în ce treaptă a iubirii ne aflăm?

Să cercetăm şi să aflăm răspunsul de la Învăţătorul cu „Gura de Aur” al Bisericii noastre.

Din citirea dumnezeieÈ™tilor Scripturi putem să ne trezim spre râvnirea È™i imitarea filosofiei bărbaÈ›ilor iluÈ™tri, să nu ne pierdem curajul în faÈ›a nevoin­È›elor virtuÈ›ii, ci să avem deplină încredere în făgăduinÈ›ele lui Dumnezeu, înainte de împlinirea lor. De aceea, vă rog, să citim cu multă râvnă dumnezeieÈ™tile Scripturi. Dacă vom citi des cele scrise în ele, ne vom îmbogăÈ›i È™i cunoÈ™tinÈ›ele. Este cu neputinÈ›ă să rămâi fără de folos când citeÈ™ti cu râvnă È™i mult dor dumne­zeieÈ™tile cuvinte.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Rugaciunea si milostenia sunt doua dintre temele cele mai indragite ale Sfantului Parinte Ioan Gura de Aur.  Rugaciunea, indeosebi, intrece milostenia in chip firesc, pentru ca rugaciunea este maica oricarei virtuti.
Si daca milostenia este inima virtutii, atunci rugaciunea este taria si viata sufletului.  Si asa cum omul nu poate sa traiasca fara inima, la fel nu poate sa existe si sa vietuiasca nici fara rugaciune.  Omul ce nu se roaga este mort, pentru ca nu se afla in comuniune cu Dumnezeu, Izvorul vietii.  Si asa cum plantele care nu sunt udate, se vestejesc si se usuca, la fel si omul care nu se roaga, paleste si moare duhovniceste.
Prin urmare, printre altele, rugaciunea este: dialog si convorbire cu Dumnezeu, dorinta si marturie a iubirii fata de Domnul, arma tare, lumina sufletului.
Deoarece sunt multi cei care se sprijina pe puterea rugaciunilor celorlalti, fara ca ei sa depuna cea mai mica stradanie, Invatatorul Bisericii ne clarifica cum stau lucrurile si ne raspunde: rugaciunile celorlalti au putere doar atunci cand le savarsim impreuna cu ei, cand ne schimbam si noi.  Si chiar daca ajungem la masura Apostolului Pavel, tot avem nevoie de rugaciunile celorlalti, desigur ca atunci cand le vom face impreuna cu ei.