Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Mâniosul este un mic locuitor al Cetăţii lui EU, care porneşte în căutarea Cetăţii lui TU, având ca unică merindă sfatul împărătesei Cetăţii lui EU, să pună mereu în faţă Sinele său.

Dar în ce fel va putea ajunge în cele din urmă din Cetatea lui EU în Cetatea lui TU?

Ce oameni va întâlni în această lume atât de diferită de a lui?

Ce sens va avea această călătorie a lui pentru toţi locuitori Cetăţii lui EU dar şi pentru fiecare dintre noi?

Să călătorim împreună cu el!

E vorba de un drum pe care pot umbla cei mici şi cei mari.

Ca hartă şi indicatoare pentru această călătorie a noastră vom avea unele cuvinte ale cuviosului Paisie.

Biserica lui Hristos este cea mai mare zidire de optimism care a fost făcută pe pământ. Optimismul creÈ™tinismului nu constituie pur È™i simplu o teorie duhovnicească, pentru că este trăită È™i fundamentată.Nu aÈ™ putea să mă numesc pe mine însumi creÈ™tin, dacă nu aÈ™ fi optimist. Și dacă m-aÈ™ numi creÈ™tin È™i nu aÈ™ fi optimist, nu aÈ™ fi un creÈ™tin sincer. Și voi toÈ›i în zadar vă numiÈ›i creÈ™tini, dacă voi nu sunteÈ›i optimiÈ™ti. CreÈ™tinismul constituie cea mai mare cetate de optimism.CredinÈ›a, nădejdea È™i iubirea alcătuiesc împreună optimismul. Numai optimismul ne mântuieÈ™te. Dacă nu avem optimism, nu avem credinÈ›ă.Pe chipul optimistului în fiecare zi se răsfrâng razele soarelui, îl încălzesc È™i îi luminează sufletul, în vreme ce chipul pesimistului rămâne fără soare, iar drept rezultat, sufletul lui este rece È™i întunecat. Primul – cel optimist – vede florile în fiecare zi, în vreme ce al doilea – pesimistul – vede totul ca pe un loc murdar, plin de gunoaie. Nu poate să existe nicio lucrare creatoare fără optimism.FraÈ›ilor, să fim optimiÈ™ti È™i să avem credinÈ›ăîn Dumnezeu. Există Creatorul, Făcătorul lumii È™i Părintele nostru. Gândul acesta să fie temelia sau fundamentul optimismului nostru...Noi să fim optimiÈ™ti ca È™i creÈ™tini, pentru căîn credinÈ›a noastră au găsit mângâiere chiar È™i cei mai deznădăjduiÈ›i oameni.A fi cineva optimist înseamnă să trăiască È™i să preÈ›uiască drept sau corect darul vieÈ›ii.

Pierdem o buna parte din respectul de sine din momentul in care crestem intr-o familie in care printii nu ne spun care este identitatea noastra culturala, dar si din momentul in care, trecand prin anii de scoala, profesorii nu ne spun in ce consta frumusetea literaturii noastre. Cu acest handicap identitar suntem abandonati unei societati in care literatura indeplineste tot mai mult rolul de instrument ideologic. Cine suntem cu adevarat?

Am decis sa scriu o carte despre frumusetea Sfintilor carturari, fiindca literatura exista doar in virtutea acestei frumuseti. Este o frumusete care ne face liberi, care ne indruma spre Cel ce este izvorul a tot ceea ce e frumos in lumea noastra. Cunoscand aceasta frumusete, ne putem delimita de toate acele frumuseti inrobitoare, egoiste, patimase, nemantuitoare. In operele Sfintilor carturari intalnim acel model al frumusetii echivalent identitatii noastre culturale.

Sergiu Ciocarlan

Numită pe bună dreptate „grădină preafrumoasă” și „Rai al desfătării, plin de roade duhovnicești”, Viața Cuviosului Iosif Busnaya este, în primul rând, un text hagiografic de mare respirație, în care Ioan, ucenicul său, prezintă pe parcursul a șase capitole personalitatea părintelui său „Iosif, făcătorul de minuni, zis Busnaya” și „biruințele acestui atlet” al lui Dumnezeu în palestra nevoințelor duhovnicești. După ce evocă anii tinereții și ai formării sale monahale, autorul consemnează sub forma unor „memorii” numeroase evenimente văzute ori trăite lângă starețul lui, vorbește despre asceza și virtuțile acestuia, despre desăvârșita lui neagonisire, ascultare și smerenie, despre marile daruri duhovnicești de care s-a învrednicit (așa ca iubirea arzătoare pentru oameni, darul străvederii și al înainte-vederii, citirea gândurilor, povățuirea cu discernământ a monahilor, darul tămăduirilor și al izgonirii demonilor ori chiar învierea morților), dar și despre înaltele trăiri și răpiri duhovnicești ale părintelui său, despre contemplarea „luminii negrăite” și a tainelor dumnezeiești, subliniind de câte ori are ocazia că toate acestea nu sunt decât „o picătură din marea cea largă a virtuților lui și a vieții sale desăvârșite, celei mai presus de cuvânt”. În ultima parte a cărții Ioan surprinde noi aspecte legate de boala și moartea Cuviosului Iosif, descrie înmormântarea sa dimpreună cu minunile și vedeniile care o însoțesc și oferă detalii semnificative care ajută la stabilirea datei nașterii și a morții marelui Părinte, dar și elemente despre cinstirea lui ca sfânt și despre cultul sfintelor moaște la creștinii siro-orientali.
În al doilea rând, Viața Cuviosului Iosif se prezintă cititorului ca un adevărat pateric sirian, un mic „pateric al Văii Sapna”, dar și ca o historia monachorum, chiar dacă de dimensiuni mai reduse. Mai ales în „capitolul miracolelor”, după cum îl numea Ugo Zanetti, Ioan Kaldun scrie pagini memorabile despre „faptele slăvite” ale multor părinți din vremea sa și din generația anterioară – figuri marcante de monahi sfinți pe care Avva Iosif i-a cunoscut sau cu care a avut legături duhovnicești importante pentru formarea lui monahală –, pe care îi numește adesea, cu reverență, „stele în adâncurile bolții întunecoase” și „luminători care au strălucit în bezna vremilor noastre întunecate”. Așa au fost Ioan din Helafta cu ucenicii săi, Părintele Ișo din Kumata, Părintele Șubhalișo, „oceanul de înțelepciune”, Cuviosul Moise, „soarele între sfinți”, cu ucenicii săi Abdișo și Ioan din Dasen, Gabriel paracliserul și alți monahi din două vestite mănăstiri siro-orientale a căror prețioasă moștenire duhovnicească autorul a preluat-o, a asimilat-o și a transmis-o mai departe, iată, prin veacuri, până astăzi. El a reușit deopotrivă să zugrăvească, prin mijloace simple, deloc sofisticate, o adevărată frescă a monahismului siro-oriental de la sfârșitul secolului al X-lea.
Nu în ultimul rând, Viața Cuviosului Iosif este și un „tratat” ascetico-mistic grație învățăturilor lui Rabban Iosif către fiii săi duhovnicești, adunate cu grijă și păstrate în tainițele inimii de către ucenicul și biograful său Ioan, care le-a pus în scris apoi în capitolul al VIII-lea al cărții de față. Aceste învățături izvorâte din trăirea și experiența duhovnicească a părintelui său constituie elemente biografice care, relatate în stilul hagiografic al epocii, surprind amănunte despre viața cotidiană a monahului, urmărită aproape ceas de ceas, despre viața văzută, palpabilă – presărată adesea cu întâmplări minunate, mai presus de fire – în preajma unui sfânt, dar și despre cele de taină ale unei vieți „ascunse cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3, 3). Iosif îi învață pe tinerii pustnici cum să trăiască în mănăstire sau în lavră, cum să citească Scriptura, despre împlinirea canonului monahal la chilie, despre postire și cum să se împărtășească, după care ni se prezintă o serie de învățături ale sale, grupate tematic, despre isihie, post și înfrânare, despre priveghere, citire, rugăciune, pocăință și metanii, dar și despre virtuți precum smerenia, blândețea, bunătatea, mila sau iubirea. Trebuie subliniat însă faptul că în miezul învățăturii Cuviosului Iosif Busnaya se află contemplația (theoria) și concepția despre cele trei etape ale vieții duhovnicești (cea trupească, sufletească și duhovnicească), așa cum a fost ea cristalizată anterior în scrierile lui Iosif Hazzaya sau Isaac Sirul – cei doi mari „stâlpi ai Sfintei Biserici și ai vieții monahicești” –, pe care o asimilează, o sistematizează și o transmite prin experiență mai departe monahilor săi, asigurând astfel continuitatea tradiției ascetice și mistice siro-orientale.
Ioan Bar Kaldun ne dăruiește în cele din urmă o scriere în care reușește să împletească cu măiestrie, în cadrul tradițional al unei Vieți de sfânt, ampla „biografie individuală” a Cuviosului Iosif Busnaya cu „biografia colectivă” a sfinților părinți din vremea sa și cu învățăturile sale ascetico-mistice, producând un corpus unitar, clasic și totodată inovator pentru vremea lui, care nu încetează să ne surprindă și astăzi prin simplitatea și dezinvoltura scriiturii, dar și prin complexitatea temelor ascetico-mistice abordate.
Viziunea lui Ioan Bar Kaldun este așadar eminamente filocalică, scrierea sa devenind un mijloc de povățuire duhovnicească a monahilor din vremea sa și de mai târziu, dar și a cititorului de astăzi, care, adâncindu-se în tainele și înțelesurile adânci ale acestei cărți, va fi cu siguranță atins de prospețimea revigorantă a „adierilor” harului dumnezeiesc, care continuă „să sufle unde voiește” (In. 3, 8), căci „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi” (Evr. 13, 8). Astfel, Viața Cuviosului Iosif Busnaya îi propune discret cititorului o veritabilă ucenicie la picioarele sfinților, în care acesta primește nu doar o învățătură prin cuvânt și un model de viețuire ascetică și de sfințenie, ci mai ales i se mijlocește o experiență – experiența Duhului Sfânt pe care a avut-o acel sfânt –, deschizându-i accesul la ceea ce în mediul monahal este denumit prin sintagma „cunoaștere harică” sau „experiență duhovnicească”. Hagiograful devine, treptat, un „mijlocitor” între cititor și experiența duhovnicească a cuvioșilor despre care scrie, dar și un „mistagog” care îl introduce, prin intermediul scrierii sale, în tainele și experiența de veacuri a Bisericii. 

Eşti păcătos? Nu deznădăjdui. În fiecare zi greşeşti, în fiecare zi fă pocăinţă. Când avem casele dărăpănate procedăm astfel încât atunci când în ele se află mucegai, scoatem părţile mucegăite şi construim altele noi şi niciodată nu încetăm să avem grijă de întreţinerea acestora. La fel trebuie făcut şi în relaţie cu tine însuţi: astăzi ai căzut din cauza păcatului? Înnoieşte-te prin pocăinţă.
Iertarea păcatelor este izvorul sănătăţii şi al mântuirii, recompensa pocăinţei, iar pocăinţa este medicamentul care distruge păcatul. Ea este un dar ceresc, putere minunată, după harul lui Dumnezeu, ea este o putere învingătoare şi asprimea legilor. Pocăinţa nu o respinge pe desfrânată, nu îl alungă pe cel afemeiat, nu o opreşte pe beţivă, nu dispreţuieşte pe închinătorii la idoli, nu nesocoteşte pe clevetitori, nu îi pedepseşte nici pe hulitori, nici pe cei mândri: ea pe toţi îi reface, deoarece este văpaie care curăţeşte păcatele.

Arhiepiscopul Andronic de Perm († 7 iunie 1918) nu este doar unul dintre noii ieromartiri ruşi, ci şi una dintre numeroasele personalităţi bisericeşti, care s-au ridicat la înălţimea circumstanţelor, înainte şi după revoluţie, şi care au luptat cu conştiinciozitate pentru credinţa ortodoxă şi pentru poporul lui Dumnezeu. Cinstit, muncitor, curajos, cult şi, întâi de toate, credincios pâna la moarte (Apocalipsa 2, 10), descrie în scrisori, circulare, predici, articole şi pagini de jurnal situaţia întunecată socio-politică din ţara sa, erodarea în mare parte a plinătăţii bisericeşti de către ateism şi de către insuficienţa pastorală a clerului rusesc din toate treptele, de dinainte de schimbarea regimului. Fie ca toate cele relatate în paginile care urmează să devină prilejuri de problematizare pentru noi toţi, dar mai ales pentru păstori. Să ne mişte spre pocăinţă, rugăciune şi lucrare duhovnicească. Să ne inspire râvnă dumnezeiască pentru re-evanghelizarea acelor fraţi ai noştri care s-au înstrăinat de tradiţia ortodoxă mântuitoare şi care s-au predat secularizării distrugătoare. Să ne înveţe că trebuie să facem ceea ce putem, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru preîntâmpinareaunei nenorociri asemănătoare cu cea pe care au cunoscut-o fraţii noştri de-o credinţă, din Nord. Să ne înţelepţească, în cele din urmă, încât să trăim şi să acţionăm nu ca nişte neînţelepţi, ci precum cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.(Efeseni 5, 15-16)