Odata cu primirea sfantului botez, Pantelimon a dobandit de la Dumnezeu darul de a vindeca bolile, chiar si pe cele incurabile, precum si darul de a alina suferintele trupesti si sufletesti ale oamenilor.  Pentru toate vindecarile pe care le facea, el nu accepta nici un fel de plata, ba mai mult, dupa moartea tatalui, toata averea sa a impartit-o saracilor.  Aceste fapte ale sale i-au adus numele de doctor fara de arginti.

Cateheza este o lectie de religie pe care dascalul o expune sistematic elevilor sai.  Deseori ea se prezinta ca un dialog, fie din dorinta elevilor de a invata mai mult si mai deslusit, fie din aceea a dascalului de a controla si completa cunostintele elevilor.

In fapt, toata invatatura Mantuitorului Iisus, cuprinsa in cele patru Evanghelii, e o suita de cateheze.  De aceea El Se numea si era numit Invatatorul, iar cei ce-L ascultau se numeau si erau numiti invatacei, adica ucenici, elevi.  Numarul ucenicilor depasea cu mult pe al celor doisprezece, dar acestia au fost primii si cei mai apropiati beneficiari ai catehezelor rostite de Domnul.

Colecţie de cuvinte duhovnicesti şi sfaturi referitoare la viaţa interioară, la bunul mers al despătimirii, la buna înţelegere a celor sfinte.

Din cuprins:
Sfaturi pentru viata duhovniceasca a calugarilor.

(lipsa text)

(lipsa text)

Preotul trebuie sa ia aminte de sine si de toata turma, ceea ce inseamna ca el trebuie sa se ingrijeasca in primul rand de viata sa personala, iar in al doilea rand sa-si indeplineasca menirea de a conduce turma spre mantuire, deci sa se ingrijeasca de activitatea sa externa. Sf. Apostol Pavel aseaza aici in primul rand datoria preotului de a lua aminte la sine, nu numai pentru a-i atrage acestuia atentia asupra celei mai insemnate datorii fata de propria sa persoana, mantuirea sufletului sau, ci mai ales pentru faptul ca pastorul sufletesc inainte de toate trebuie sa fie posesorul unei vieti pline de sfintenie si curatenie, din care sa izvorasca pentru pastoritii sai roadele apostoliei sale, iar dupa aceea, prin viata sa, trebuie sa fie pentru acestia un exemplu viu, vrednic de urmat si nu o pricina de sminteala.

Personalitatea Marii Ducese Elisabeta Feodorovna era o imbinare rar intalnita de alese sentimente crestine, noblete sufleteasca, minte luminata, inima calda si gust rafinat. Avea o alcatuire intelectuala neobisnuit de fina si adanca. Chipul ei, si mai ales ochii, tradau o durere ascunsa - semnul sufletelor inalte, care tanjesc in lumea de aici dupa altceva. Zadarnic incerca uneori sa treaca neobservata de oameni: nu putea fi luata drept altcineva...

Pretutindeni aducea cu ea mireasma curata a unui crin; poate de aceea ii si placea culoarea alba: era oglindirea sufletului ei.

Protoiereu Mihail Polski

Daca invataturile Mantuitorului sunt intelese de toti oamenii si de copii, aceasta se datoreaza pildelor si asemanarilor pe care le intrebuinta El cand vorbea.  Cand vestea o invatatura noua, El spunea si cate o pilda luata din viata fapturilor sau din lumea inconjuratoare.  Pildele si asemanarile in invataturile Domnului Iisus Hristos sunt ca si ferestrele la casa: lumineaza, lasa lumina sa patrunda in camere si sa alunge intunericul...

Lucrarea de faÈ›ă vine să arate că monahii nu numai că au luptat È™i s-au jertfit pentru credinÈ›a ortodoxă È™i adevăr, dar foarte adesea au fost principalii, dacă nu chiar singurii lor apărători. Aveau, desigur, cu adevărat, o mare dragoste È™i dăruire faÈ›ă de viaÈ›a de liniÈ™te, îÈ™i dedicau cea mai mare parte din timp rugăciunii, se distingeau prin smerenie, supunere, blândeÈ›e È™i ascultare, dar toate acestea nu înseamnă că erau făpturi lipsite de voinÈ›ă sau „oi necuvântătoare”! Ascultători ai cuvântului evanghelic, monahii n-ar fi putut urma niciodată unor păstori care „nu intră pe uÈ™ă în staulul oilor, ci sar pe aiurea”, căci i-ar fi socotit „furi”, „tâlhari” È™i „străini” È™i „ar fi fugit” de unii ca aceÈ™tia (cf. Ioan 10, 1-6). 
Sfântul Teodor Studitul învăÈ›a în acest sens: „Porunca Domnului grăieÈ™te să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credinÈ›ă. Căci, zice, să vorbeÈ™ti, È™i să nu taci, È™i: «De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el» (Evrei 10, 38), È™i: «Dacă vor tăcea aceÈ™tia, pietrele vor striga» (Luca 19, 40). Fiindcă atunci când este vorba de credinÈ›ă, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. OstaÈ™? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-È™i hrana de pe-o zi pe alta. Nu mă priveÈ™te pe mine treaba asta È™i nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, È™i tu vei rămâne mut È™i fără grijă? [...] Căci È™i acest sărac, dacă acum nu vorbeÈ™te, în ziua judecăÈ›ii va fi fără de răspuns È™i vrednic de osândă fie È™i numai din pricina aceasta”.

A fost o data un ciobanas, care se insura cu o ciobanita. Traiau amandoi fericiti undeva in mu nti in tovarasia oitelor lor. Dumnezeu le darui un baietel si astfel sebucurau si mai mult de viata lor, chiar daca salasluiau departe de restul lumii. Vara, iarna, traiau toti trei in munte. Casa lor era o pestera mare, asternuta iarna cu piei de oaia, care tineau de cald. Vara, in schimb, dormeau afara, sub un adapost facut din crengi, printre care se vedeau cerul cu luna si stelele. Incet, incet, acesti oameni uitara multe din lucrurile lumesti, dar niciodata nu uitara sa-si faca seara rugaciunea, inainte de culcare. Si cuvintele rugaciunii lor erau intotdeauna aceleasi: "Dumnezeul meu, nu ma milui".

Doamne şi Stăpînul vieţii mele, duhul trîndăvirii, al iscodirii, al iubirii de stăpînire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul întregii înţelepciuni, al smeritei cugetări, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi mie ca să îmi văd greşelile mele şi să nu osîndesc pe fratele meu. Că bine eşti cuvîntat în vecii vecilor. Amin.

Pricina care m-a facut sa alcatuiesc, fratilor, aceste rugaciuni catre Domnul nostru Iisus Hristos n-a fost alta decat aceea ca sa va pun in miscare sa meditati necontenit la Numele mantuitor, preadulce, facator de bucurie si de-tot-binele-daruitor al Domnului nostru Iisus Hristos nu numai cu gura, ci si cu inima si cu mintea voastra; fiindca o asemenea meditare necontenita la Numele mantuitor al lui Iisus — pe langa celelalte daruri ceresti, suprafiresti si nepovestite ale harului pe care vi le poate oferi si despre care vorbesc Sfintii Calist si Ignatie Xantopol, Grigorie Sinaitul si Simeon Noul Teolog in cartea care se numeste «Filocalia» — vrea sa va insufleteasca si spre virtutea cea mai inalta, care este iubirea dumnezeiasca, si vrea sa va faca inima templu si salas al acestui Nume si sa va arate vii si dupa moarte.

Cuviosul Nicodim Aghioritul