Odata cu primirea sfantului botez, Pantelimon a dobandit de la Dumnezeu darul de a vindeca bolile, chiar si pe cele incurabile, precum si darul de a alina suferintele trupesti si sufletesti ale oamenilor.  Pentru toate vindecarile pe care le facea, el nu accepta nici un fel de plata, ba mai mult, dupa moartea tatalui, toata averea sa a impartit-o saracilor.  Aceste fapte ale sale i-au adus numele de doctor fara de arginti.

(lipsa text)

(lipsa text)

Preotul trebuie sa ia aminte de sine si de toata turma, ceea ce inseamna ca el trebuie sa se ingrijeasca in primul rand de viata sa personala, iar in al doilea rand sa-si indeplineasca menirea de a conduce turma spre mantuire, deci sa se ingrijeasca de activitatea sa externa. Sf. Apostol Pavel aseaza aici in primul rand datoria preotului de a lua aminte la sine, nu numai pentru a-i atrage acestuia atentia asupra celei mai insemnate datorii fata de propria sa persoana, mantuirea sufletului sau, ci mai ales pentru faptul ca pastorul sufletesc inainte de toate trebuie sa fie posesorul unei vieti pline de sfintenie si curatenie, din care sa izvorasca pentru pastoritii sai roadele apostoliei sale, iar dupa aceea, prin viata sa, trebuie sa fie pentru acestia un exemplu viu, vrednic de urmat si nu o pricina de sminteala.

In zilele noastre foarte multi oameni sunt chinuiti de nevroze si temeri bolnavicioase.  Merg la preoti si le cer sa le citeasca vreo rugaciune care sa-i scape de aceste stari.  In aceasta brosura sunt publicate texte despre frica de Dumnezeu si fricile omului, canonul de rugaciune si cele trei rugaciuni impotriva fricii.

In istoria recenta a Bisericii Ortodoxe Romane, parcursul spiritual al Parintelui Nicolae de la Rohia reprezinta un capitol aparte.  Aceasta din mai multe puncte de vedere.  Apartanenta lui la acest corp eclesial s-a produs nu in maniera traditionala a credinciosilor romani, ci in urma unei radicale si profunde convertiri.  Acest act existential, s-a materializat nu doar in episodul baptismal, ci s-a prelungit si in asumarea constienta si matura a conditiei monahale, dand totodata o traiectorie noua operei sale si marcand decisiv destinul unor oameni.

Acest volum reuneste articolele si interviurile care il au in centrul atentiei pe Parintele Nicolae Steinhardt, publicate de-a lungul timpului in revista clujeana Renasterea.  Sunt contributiile unor clerici sau oameni de cultura la creionarea portretului spiritual si intelectual al monahului de la Rohia, un exponent de seama al simbiozei dintre cultura si credinta.

- Parinte, o sa ma credeti?
- Spune!
- Eram la lucru, franta, eram plictisita ca traiesc si aveam o usoara depresie pentru toate cele ce se intampla in viata mea.
- Si?
- Si mi-a telefonat sotul meu si mi-a spus doar: Buna ziua, iubita mea dulce!. Si toate s-au schimbat. Am inviat! Din aceste cateva cuvinte ale lui. Tainic lucru.

Parintele ieromonah Ilarion (adormit in Domnul pe data de 18 septembrie 1873), steretul de la Optina, duhovnicul manastirii si conducatorul Schitului de pe langa Sihastrie, in lume Rodion Nikitici ponomariov, s-a nascut in noaptea de Pasti, pe data de 8 spre 9 aprilie 1805.Referitor la copilarie si prima tinerete, o parte a petrecut-o in judetul Novohoioporsk, gubernia Voronej, iar cealalta, incepand cu luna decembrie 1825, in orasul Moscova. Apoi, in anul 1826, la varsta de 25 de ani si opt luni, Rodion Nikitici s-a mutat cu familia in orasul Saratov, unde a petrecut noua ani de viata activa si fructuoasa. Facea parte dintr-o familie de negustor, dar de meserie era croitor si proprietar de ateliere si magazine de confectii, de incaltaminte si produse de iuft. Rodion Nikitici, fiind un pastrator fidel al poruncilor Bisericii Ortodoxe, gasea si in familie hrana pentru evlavia sa, implinind neabatut obligatiile crestinesti prin biserica sa de acasa - artelul muncitorilor; dar si aceasta lucrare era insuficienta pentru natura energica a sarguinciosului fiu al Bisericii...

Reeditarea Sfintei Evanghelii, carte de cult fundamentala a Bisericii Ortodoxe, reprezinta un eveniment editorial de mare importanta in spatiul cultic si cultural al acesteia.  Privita din perspectiva functiei sale liturgice, Sfanta Evanghelie are consistenta si coerenta unei singure scrieri, desi insumeaza pericope din toate cele patru Evanghelii ale Noului Testament.  Marturia apostolica arata limpede existenta, in fapt, a unei unice Evanghelii, aceea "a lui Dumnezeu [...] despre Fiul Sau" (Rom. 1,1-3), adica a lui Iisus Hristos.  Sfintii Apostoli insisi au propovaduit o singura Evanghelie, adica au transmis un singur mesaj unitar despre Hristos, consemnarea ulterioara in scris a acestui mesaj conducand la redactarea celor patru ,,versiuni" scripturistice ale sfintilor evanghelisti, scriitori diferiti, inspirati insa de acelasi Duh Sfant, unicul si adevaratul Autor al Evangheliei.  Sensul cel mai adanc al acesteia, nu doar etimologic, ramane acela de "veste buna", termenul "evanghelie" nereferindu-se asadar doar la vestea in sine, ci si la lucrarea apostolica de propovaduire a ei in vederea chemarii oamenilor la mantuire.  Sensul primar al termenului "evanghelie" trimite la faptul că Dumnezeu, prin Fiul Sau devenit Om, Iisus Hristos, a implinit promisiunea profetica vetero-testamentara a rascumpararii neamului omenesc din starea de cadere ontologica in pacat si moarte, daruindu-i mantuire si viata vesnica.

Din Cuvantul inainte al Preaferictului Parinte Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Pocăinţa este, zice Sfîntul Ioan Gură de Aur, doctorie care desfiinţează păcatul, dar ceresc, putere minunată, care biruieşte prin har rînduiala legilor: pentru aceasta, pe curvar nu îl leapădă, pe preacurvar nu îl alungă, beţivului nu îi întoarce spatele, de idolatru nu se îngreţoşează, pe ocărîtor nu îl goneşte, pe hulitor nu îl depărtează, nici pe lăudăros, ci pe toţi îi schimbă. Şi cine ar putea vorbi mai bine despre acest leac mîntuitor dăruit de Dumnezeu oamenilor decît Cuviosul Nicodim, care a împodobit Biserica şi cu obiceiurile, şi cu scrierile sale cele mult învăţate şi înfrumuseţate, ca un preacunoscător al dogmelor şi canoanelor şi a toată învăţătura bisericească, cea mîntuitoare şi în viaţa de veci călăuzitoare?

Din această mică scriere, cititorule, mare folos vei avea de vei citi cu luare-aminte cele cuprinse într-însa, că poruncă a lui Hristos Însuşi este po­că­inţa şi toţi cetăţenii Raiului nu altfel decît cu po­căinţa s-au mîntuit, prin schimbarea minţii şi mutarea cugetului de la cele degrab pieritoare la cele dăinuitoare întru veşnică fericire.

Părintele trebuie să înveţe să distingă emoţiile copilului şi să le spună pe nume. Poziţia aceasta diferă în mod cardinal de îndemnurile de a nu plânge, de a nu se supăra şi de a nu atrage atenţia la ceva anume. Ea le oferă copiilor posibilitatea de a se studia pe ei înşişi, de a-şi vedea reacţiile şi nevoile lor, de a fi auziţi şi înţeleşi, fapt care le influenţează în mod pozitiv starea şi comportamentul. Abordarea aceasta nu reprezintă o reproducere mecanizată a ideii „ascultării active”: fără compătimire sinceră şi implicare vie, copilul nu va primi sprijinul necesar. Dar este cu neputinţă să empatizezi în mod sincer şi chiar să intuieşti cu aproximaţie cauza tulburării micului omuleţ, dacă nu stăpâneşti anumite tehnici de autoreglare (dacă n-ai îndemânarea de a lucra cu propriile tale emoţii) şi dacă nu ai suficient spaţiu psihic (aşa-numitul „container”) pentru a depozita în tine însuţi frământările copilului. De aceea, aşa precum am menţionat în repetate rânduri, pentru a-şi ajuta copilul, părintele trebuie în primul rând să aibă grijă de propria sa stare sufletească.

(lipsa text)