Biserica Ortodoxa a pastrat intacta o bogatie imensa in domeniul liturgicii si al gandirii patristice, dar totodata si in cel al artei sacre.  Se stie ca cinstirea icoanelor ocupa in Biserica Ortodoxa un loc foarte important.  Si asta pentru ca icoana nu este o simpla imagine, nici un obiect decorativ, nici macar o ilustrare a Sfintei Scripturi.  Ea este ceva mai mult: un echivalent al mesajului evanghelic, un obiect de cult, care face parte integranta din viata liturgica.  Asa se explica importanta pe care Biserica o atribuie imaginii; nu oricarei reprezentari, ci imaginii specifice - pe care ea insasi a elaborat-o in decursul istoriei sale, in lupta impotriva paganismului si a ereziilor - imaginii pe care a platit-o cu sangele unui mare numar de martiri si marturisitori in timpul perioadei iconoclaste, adica icoanei ortodoxe.

In adancurile fiecarei fiinte umane exista o nepotolita sete dupa Dumnezeu.  Aceasta este o forta interioara, o dorinta sau o nazuinta sfanta, care ne poate scoate din starea de apatie a vietii noastre cotidiene si ne poate inalta pana la un nivel dureros dar sublim al existentei, marcat in egala masura de tristete si de bucurie.  Tristete, deoarece stim foarte bine ca dorinta noastra nu va fi niciodata pe deplin satisfacuta in decursul acestei vieti, ca obiectul ei ne va ramane mereu de neatins.  Cu toate acestea, este o "tristete plina de bucurie", intrucat obiectul dupa care tanjim se descopera a fi o Persoana: Cel care ne aduce la fiinta, ne invita sa-I cautam chipul si ne cuprinde in imbratisarea Sa, revarsandu-Si neincetat asupra noastra indurarea, mila si dragostea.

Traim vremuri extrem de dificile.  Daca cineva ar dori sa compuna un act de acuzare impotriva vietii noastre bisericesti, ar fi imposibila obtinerea unui verdict de nevinovatie.  Da, toti suntem vinovati.  Istoria cunoaste vremuri cand viata bisericeasca a fost la fel de dezorganizata ca si a noastra.  Au existat lupte, schisme, acuzatii reciproce, calomnii, presiuni; dar este o diferenta intre ce a fost si ce este acum: la temelia acelor tulburari despre care ne vorbeste istoria erau intotdeauna lupte dogmatice, in vreme ce acum sunt patimi omenesti, care ies la iveala fara sa se deghizeze macar in dispute doctrinare.  Viata noastra bisericeasca este intr-un impas, intrucat principii introduse demult sunt nesocotite, iar aceasta provoaca in viata bisericeasca numai probleme.  Biserica este privita ca si o organizatie supusa legilor omenesti, care serveste scopuri omenesti.  Vointa omeneasca domina ca o stapana.  Iar aceasta vointa care ii este straina Bisericii se straduieste sa transforme dumnezeiasca Biserica intr-un mijloc util pentru a atinge propriile scopuri.  Poate niciodata credinciosii insisi nu au luat atat de mult in desert "Mireasa lui Hristos".

Aducerea aminte de moarte apare ca un prim har; Sfantul Isaac Sirul spunea: "cel care a inteles cu adevarat ca exista un capat al vietii acesteia este in stare sa puna capat greselilor sale".  Astfel, omul devine constient; mintea si inima incep sa se intoarca spre Dumnezeu.  Iar cartea lui Olivier Clement istoriseste aventura fiului risipitor care se intoarce la Tatal sau.

Biserica a pastrat in memorie amintirea unei imagini a Mantuitorului nefacuta de mana: achiropiita sau Sfanta Mahrama, numita si mandylion.  In anii din urma au aparut o serie de texte care contin informatii contradictorii referitoare la Sfanta Mahrama.  Insemnatatea subiectului ne obliga sa cercetam diversele scenarii si sa vedem daca s-a pastrat pana in vremea noastra panza de in pe care Hristos Si-a intiparit dumnezeiescul chip.

Aceasta carte a lui Olivier Clement este una profetica.  Dupa ce mai intai cerceteaza cauzele si consecintele secularizarii, precum si starea actuala a Bisericii, celebrul teolog ortodox de la Paris incearca sa desluseasca parcursul viitor al Bisericii precum si rolul crestinilor in Biserica viitorului.

ObosiÈ›i de atata vorbarie, plictisiti de un limbaj caruia nu-i mai corespunde nimic din viata reala, sau dezgustati pur si simplu de un discurs pretins crestin, dar care nu este decat expresia "unei ideologii bavarde si moraliste", "o formă sentimentala de umanitarism contemporan", crestinii ar mai putea fi sensibilizati, insufletiti, spune Olivier Clement, prin arta, prin frumusete.

Arta pe care o propune Olivier Clement este, desigur, arta liturgica, iar frumusetea despre care vorbeste este aceea a chipului transfigurat, a lumii indumnezeite.  Intr-un cuvant, este frumusetea care straluceste pe chipul "desavarsit prin suferinta" al Mantuitorului Iisus Hristos.

Acum unsfert de veac capitala Romaniei pierdea brutal un monument istoric de imensa valoare: Manastirea Vacaresti.

Ctitoria din secolul XVIII a primului domn fanariot Nicolae Mavrocordat si a fiului sau, carturarul si reformatorul Constantin, a fost spulberata de buldozere, iar superbele sale podoabe in piatra si in fresca - din care doar o infima parte a fost salvata - deveneau o dureroasa amintire.

Se stie ca o mana de specialisti - istorici, istorici de arta, arhitecti, arheologi, pictori, restauratori- au cautat sa salveze cate ceva din tezaurul de la Vacaresti, iar marturia lor apare in acest album. Ea face onoare acelei parti a intelectualitatii romanesti care nu a tacut si nu a stat cu mainile incrucisate in fata dezastrului ce atingea trecutul Bucurestilor.

Sper ca intr-o buna zi ceea ce a ramas din nobila ctitorie a Mavrocordatilor sa fie adapostit demn intr-un muzeu, ca o dubla amintire: a unei epoci vechi de inflorire culturala si a unor vremuri, mai recente, de urgie spirituala.

Ca exponent al traditiei isihaste, Sfantul Nicodim Aghioritul (1749-1809) a incercat sa sporeasca si sa adanceasca cunoasterea filonului imnografic bisericesc, prezentand intr-un opus amplu totalitatea talcuirilor existente la canoanele inchinate praznicelor imparatesti si ale Maicii Domnului si reunind cuvintele patristice, care n-au incetat de-a lungul timpului sa impartaseasca celor insetati de frumusete ambrozia si nectarul imnelor bisericesti.

Din aceasta antologie, care poarta numele de Eortodrómion (Calea sarbatorilor), vede pentru prima data lumina tiparului in limba romana talcuirea canonului „Ziua Invierii”, inchinat, dupa cum si numele insusi o arata, sfintei si maritei zile a Invierii – sarbatoarea sarbatorilor si praznicul praznicelor –, care pentru frumusetea si armonia nu doar a mesajului poetico-teologic, ci si a melosului e considerat „Canonul Canoanelor” si „Imparatul Canoanelor”.

(lipsa text)

Dragostea si iubirea de frati, aduse in numele lui Hristos, sunt motivul pentru care ne facem partasi interesului aratat de sora Paola Psarrou fata de traditiile, obiceiurile si bunele deprinderi monahale privitoare la trapeza de manastire. Sora Paola a adunat cu multa truda si deosebita grija o varietate de retete si moduri de preparare a mesei, pe care le ofera prin aceasta aparitie editoriala intregii Biserici.

Te casatoresti ca sa devii fericit, nu ca sa fii nefericit.  Totul consta nu in a te casatori, ci in a deveni fericit prin nunta – si vei fi fericit cand vei gasi un tovaras bun.  Cel care si-a gasit o sotie buna si-a indulcit viata lui(Pilde 18, 22).

Familia nu este alcatuita din masini neinsufletite, carora le apesi butonul de pornire si toate merg „ceas”, ci din oameni sensibili, ce sunt macinati de patimi si de neputinţe.  Acest aspect de simbioza, de comuniune, ar trebui să-l avem intotdeauna in vedere.  Altfel, vom cere de la celalalt sa se supuna voii noastre cu aceeasi usurinta cu care robotii neinsufletiti ne executa comenzile!

Sa cugetam bine asupra faptului ca nu este totul ca barbatul si femeia sa traiasca impreuna in aceeasi casa, sau sa manance la aceeaşi masa, sau sa doarma in acelasi pat, ci sa fie strans legati intre ei, uniti sufleteste.  Barbatul s-o simta pe femeia lui ca pe propriul trup, nu ca pe ceva strain, iar femeia – la fel pe bărbatul ei.  Unul sa-l priveasca pe celalalt ca trup din trupul lui si os din oasele lui(Facerea 2, 23).

Schiarhimandritul Ioachim (Parr), egumenul Manastirii Cuvioasei Maria Egipteanca din New York, se ocupa de multi ani cu activitatea misionara si ii ajuta pe cei fara adapost.  Parintele Ioachim a vizitat cateva manastiri din Rusia, a discutat atat cu monahi, cat si cu mireni, si fiecare discutie a fost o lectie de dragoste.  Experienta duhovniceasca – pe care parintele Ioachim o impartaseste din belsug ascultatorilor – va fi de folos tuturor celor ce vor sa traiasca conform Evangheliei si sa invete sa-l iubeasca pe aproapele.