In fiecare zi avem aceasta oportunitate, avem acces la calea sfinteniei, putem porni pe drumul spre sfintenie.

Trecem rascrucile drumurilor, alegandu-l de fiecare data pe celalalt, fara sa ne pese unde ne ducem.

Mersul nostru a pierdut calea dreapta - oricare dintre drumuri ne poate parea cel drept.  Si totusi in fiecare rascruce unul dintre drumuri este cel drept.  Nu facem altceva in fiecare zi decat sa refuzam acest drum, mai mult sau mai putin explicit, mai mult sau mai putin constient.  Refuzul sfinteniei este integral opera modernaitatii, a pseudo-modernitatii, sau poate cu o expresie mai potrivita a post-umanitatii.

Post-omul poate refuza, din vocatia sa de apartenenta la clasa sau la regnul modern sau post-modern - si nu la cel dumnezeiesc -, poate refuza - si o face - singura sa salvare: mantuirea.

Mult trambitata criza mondiala nu este altceva decat inceputul unei revolutii mondiale care se desfasoare atipic pentru noi, in afara tiparului pe care deja il cunoastem din experienta. O numim revolutie intr-un sens impropriu, cai este vorba de fapt de o disolutie - cel putin in ceea ce ne priveste. Mai precis, este un fenomen ce are in vedere - dupa planuri si statute foarte exacte in care se vorbeste despre pesti, ere noi, o noua ordine mondiala, libertati s.a.m.d. - intoarcerea omului catre o alta cale, mai exact intoarcerea fetei omului contemporan de la Hristos.

Omul are atata sfintenie cata rugaciune are in el. Omul nu traieste pentru sine, omul este binecuvantat sa traiasca pentru celalalt.

Cartea de fata(care valorifica texte risipite prin reviste sau din Eminesciene, 2012, altele inedite) isi propune sa faca o concesie "corectilor politici": sa arate de ce Eminescu este incorect politic.  Si asta deoarece un domn ca Patapievici s-a grabit sa puna diagnosticul, dar uitand, in izbucnirea sa in bocet, sa si-l argumenteze.  Ii venim, aici, in ajutor.

Ne cerem scuze de la parintele-scriitor Stefan Bastovoi ca am parafrazat, in oglinda, titlul unei carti a dumisale din 2010: Diavolul este corect politic.

Diavolul, da!  Insa nu si Eminescu!

O carte subţire, precum aceasta, nu poate cuprinde nici pe departe ceea ce a izbutit sa faca parintele pentru Biserica zilelor nostre.  De aceea, marturiile scrise sunt insotite de numeroase fotografii, ajungandu-se la forma unei carti ilustrate in care cuvintele si imaginile se intregesc unele pe altele, in dorinta de a face cat de cat cunoscuta aceasta pilda de lucrare crestina a calugarului si preotului lui Dumnezeu Justin Parvu.

Dacă nu treci prin suferinţă nu ştii să te rogi. Dacă nu suferi nu ştii să iubeşti, iar dacă nu ştii să iubeşti, nu vine harul lui Dumnezeu.

Mijlocul impotriva ratacirii gandurilor este atintirea mintii spre prezenta lui Dumnezeu in fata noastra si in fata Lui. Trebuie sa ne atintim mintea spre acest gand si sa nu-l lasam sa ne paraseasza. Daca veti izgoni imediat gandul patimas, veti pune dintru inceput capat intregii lupte. Nu vor mai fi atunci nici simtaminte patimase si cu atat mai putin dorinte. Asa sa va propuneti sa faceti. 

Pentru folosul duhovnicesc al creştinilor, Sfinţii Părinţi au adunat într-un volum o parte din minunile săvârşite de Maica Domnului în decursul timpului. Aceste pagini de tradiţie creştină s-au publicat iniţial în 1847 la tipografia Mănăstirii Neamţ. Traducerea s-a făcut după un text grecesc de către ieromonahul Rafail Protosinghelul, în 1820, la Mănăstirea românească Prodromu (Muntele Athos )

"- Eu sunt un È›ăran cu stare de aici, din FereÈ™ti. M-am căsătorit È™i am lucrat în atrelierul meu de tâmplărie, ca Sfântul Iosif. Colea, este È™i o mică fierărie. Ca Moise care a descoperit în rugul arzând numele dumnezeiesc, stau cât e ziulica de mare lângă burduful de piele care scoate foc. VedeÈ›i?
- Și de ce se umflă balonul ăsta, măi tătăică? Mă laÈ™i acum È™i pe mine să apăs aÈ™a cum faci tu? se rugă frumos Vasile al MăndiÈ›ei.
- Ei, burduful are niÈ™te pliuri care se strâng È™i se desfac dacă apăs cu piciorul pe stinghia de jos. Aerul merge către vatră, apoi trece prin flacără tot ce vreau eu să încălzesc È™i să bat cu barosul ista, sau tot ce nu se potriveÈ™te cu sfinÈ›enia. Când nu sunteÈ›i cuminÈ›i, o să vă pun pe nicovală, să vă modelez puÈ›in.
- Cu lucrurile din suport ne modelezi puÈ›in? Întrebă cu naivitate Vasilică.
- Da! Răspunse Ion spre hazul tuturor, cu instrumentele din rastel. UitaÈ›i: fierăstrău, tocilă, baros. Lucrez cu ele ferecăturile pentru icoanele de lemn din biserică.
- Și cine este mama din tablă care È›in copilul în braÈ›e, tătăică? mai adăugă Vasile.
- Nu cunoÈ™ti pe Maica Domnului la care te rogi, mai căpcăune?! Tabla modelată face ca pictura să nu se strice, să È›ină mai mult. Asta-i bună! Auzi, mama de tablă."

(Fragment din povestea "Băutura suitoare spre viaÈ›a veÈ™nică")

În iubirea de Dumnezeu şi de aproapele sunt cuprinse toate poruncile, toate legile, fiindcă un om care iubeşte nu poate să facă rău altui om. Este mare bucurie să putem aduce zâmbetul pe o faţă întristată, să putem aduce speranţa unde este deznădejde, să putem aduce lumină unde e întuneric. Prin “Pilda samarineanului milostiv”, Domnul Iisus Hristos ne arată că iubirea şi dăruirea nu ţin de locul sau ţara în care trăim, nu ţin de religie sau culoarea pielii, nu ţin de bogăţie sau de sărăcie, ci ţin doar de calitatea de a fi OM. Numai un om care iubeşte omul poate spune că ÈŠl iubeşte pe Dumnezeu, Care ne iubeşte pe toţi, indiferent cine suntem şi unde locuim şi Care ne îndeamnă: “Fiţi lumină a lumii prin gânduri, cuvinte şi fapte bune!”

(lipsa text)