Ingerii, acesti slujitori ai slavei lui Dumnezeu, au coborat deasupra colibei parintelui Visarion si si-au deschis pergamentele lor cu vietile sfintilor.  Calendarul arata data de 24 august.  Oamenii de pe pamant si cerul intreg sarbatoreau pe un sfant.  Il chema Dionisie si era din Zakinthos, a fost ranit si a iubit si a suferit si l-a iertat pe ucigasul fratelui sau.

Si ingerii au deschis un nou pergament si au scris: 24 august, astazi, multi ani mai tarziu, un alt sfant, diferit de Sfantul Dionisie, dar care L-a iubit pe acelasi Dumnezeu, a implinit acelasi cuvant al Evangheliei, a fost ranit in aceeasi lupta, a suferit, dar a si iubit, un alt sfant, identic cu cel dinainte, l-a iertat pe fratele sau criminalul, au scris ingerii si au infasurat pergamentul, ca sa il duca la Dumnezeu.

Scrierile Sfantului Marcu Pustnicul au circulat in manastirile romanesti inca din veacul al XVIII-lea.  Ele se gasesc raspandite printr-o serie de manuscrise aflate in diferitele biblioteci manastiresti si in fondul de manuscrise al bibliotecii Academiei Romane.  Nu exista informatii exacte despre anul talmacirii si autorii tuturor acestor traduceri ramase in manuscris sau despre copistii care le-au raspandit.

In Biserica Ortodoxa, Sfantul Gherasim din Kefalonia este cel mai cunoscut sfant izgonitor al demonilor.  De secole, moastele sale, intregi si neputrezite, stau dovada a sfinteniei sale.  In ziua de astazi multi crestini au o conceptie despre diavol si despre lucrarile acestuia inspirata din filme de groaza, din scrieri new-age-iste sau din articole moderniste care incearca sa demonstreze ca diavolul e o creatie a mintii fanaticilor religiosi.  Si nimic mai mult.  Un fel de bau-bau de speriat adultii, pentru ca acestia sa nu porneasca irevocabil pe calea imoralitatii.  Dar lucrurile nu stau deloc asa.  Dupa cum ne arata paginile Sfintei Scripturi, diavolii sunt ingeri cazuti, care incearca sa ii atraga pe oameni pe calea pierzaniei.  Diavolii exista.  Dar, asa cum exista diavoli si oameni care ii slujesc, tot asa exista si Dumnezeu si oameni care fac voia Sa.  Sfantul Gherasim a fost un mare rugator, un mare postitor, un mare nevoitor.  Si, pentru ravna sa, Dumnezeu i-a daruit multime de harisme.  Fie ca, prin aceasta carte, cititorii romani sa capete evlavie fata de acest rob al lui Hristos si, pentru rugaciunile sale, sa prinda curaj in lupta cu puterile intunericului.

Cuviosul Lavrentie s-a ostenit cu toate puterile sufletului sa se asemene Preadulcelui Iisus si viata lui marturiseste acest lucru. Ea invioreaza duhul si curateste simtamintele morale, ridica privirea omului spre cele inalte. S-a straduit, dupa cuvantul Apostolului, "sa se faca tuturor toate" (I Corinteni 9, 22) si "sa poarte sarcinile celor neputinciosi" (Galateni 6, 2) pe umerii sai, inteleptind, mangaind, intarind cu rugaciunea si cu sfatul duhovnicesc.

Au sapat si au gasit sfintele moaste.  Cand arhiepiscopul Lazar a coborat in mormant si a luat in maini moastele, vantul a incetat dintr-o data.  S-a lasat o liniste adanca.  Toti aveau lumanarile aprinse, ingenuncheasera si priveau emotionati.  Cantau Sfinte Dumnezeule, stramutand moastele in biserica cimitirului, afierosita pomenirii Tuturor Sfintilor.  Langa biserica, o femeie demonizata a inceput sa strige: "- Prea Sfintite, nu ma chinui, lasa-ma".  In toate locurile lui de exil episcopul Luca si-a oferit gratuit serviciile, fara de arginti, si a vindecat multi bolnavi.  Pe acolo pe unde a trecut oamenii isi amintesc de ei cu o recunostinta deosebita.  Niciodata nu a refuzat sa-i ajute pe saraci, pe orfani, si desigur fara bani, precum Sfintii Doctori fara de arginti.  A dedicat zile intregi ingrijindu-i pe copiii bolnavi si murdari de la sate, care traiau in conditii mizerabile.  Starea sanatatii lui era foarte rea.  Suferintele prin care a trecut, foarte multe.  Sa adaugam la toate acestea si durerea de parinte; se afla departe de copiii lui dragi, care ramasesera orfani de mama.  Insa era mereu neobosit si dornic sa ajute.

Voia lui Dumnezeu ... este una singura: mantuirea tuturor oamenilor. De aceea a si venit pe pamant ca Dumnezeu- om, pentru a ne arata modul de realizare al acestei voi izbavitoare, prin iubirea jertfitoare pe care ne-a invatat-o prin jertfa si cuvantul Sau. Pe temelia acestei iubiri predate de Dumnezeu se sprijina si dialogurile care fac foarte atragatoare aceasta carte. Sunt dialoguri de viata si iubire ortodoxa, care s-au purtat intre cuviosi asceti si vizitatorii lor mireni, pe care le-a redat cu atentie si exactitate cunoscutul autor si literat iubitor de Hristos, Panagiotis M. Sotirhos a carui pana a scris si Convorbiri cu ascetii. Raspunsurile parintilor asceti care apar in aceasta carte se bazeaza mereu pe invatatura cristalina a Bisericii Ortodoxe, care este farul si calauzitorul Neamului nostru Ortodox. De aceea nu este exagerat sa spunem ca aceasta carte constituie un fel de indrumator pentru crestinii care traiesc in lume.

Suntem atrasi de duhul lumii acesteia. Ne intereseaza aproape numai ce se intampla in lumea politica, in lumea modei, in lumea sportului, in lumea show-biz-ului. Suntem atat de aglomerati, din pricina serviciului sau a studiilor sau a distractiilor, incat nu mai avem timp sa ne gandim la viata de dupa moarte, la vesnicie.

Aceasta carte arata ca un crestin trebuie sa incerce sa afle raspunsuri la intrebarile sale in paginile Scripturii, in invataturile Sfintilor Parinti si, nu in ultimul rand, din gura duhovnicului. Este adevarat insa ca numarul duhovnicilor iscusiti scade pe zi ce trece, pe masura ce se apropie sfarsitul vremurilor.

Cartea de fata, nefiind un compendiu care sa epuizeze problemele de ordin spiritual - asa ceva nici nu exista -, lasa loc multor intrebari. Dar, cu toate acestea, are marele merit de a ne arata unde trebuie sa cautam jaloane, unde putem afla repere. Suntem chemati la o lupta eroica: aceea de a adapta vremurilor noastre raspunsurile date de sfinti cu secole in urma. Sa incercam sa descoperim in ce mod ar fi prezentat sfintii insisi invataturile lor daca ar fi trait astazi. Cuvintele ar fi fost cu siguranta altele, dar puterea lor ar fi fost aceeasi...

Sufletul este o particica din Dumnezeu in noi, este vasul Duhului Sfant.  Prin suflet, Dumnezeu este mereu prezent in noi, si El, Tatal nostru Ceresc, e astfel mereu cu noi, intrucat locuieste in sufletul nostru.  Fiind creat nemuritor si insufletit de Dumnezeu (tot la creatie), prin insuflarea Duhului in el, a capatat menirea de a deveni templul nefacut de mana al Duhului lui Dumnezeu, locul permanentei Lui salasluiri in noi.  Si, daca omul il sfinteste prin Sfantul Botez si nu il murdareste prin pacatele lui de zi cu zi, Duhul lui Dumnezeu este mereu prezent in el si el devine templu al lui Dumnezeu.  Acel templu nefacut de mana al lui Dumnezeu, caruia ii este harazit sa traiasca vesnic, cuprinzandu-L in sine pe Dumnezeu.

Sufletul nostru nu are pret.  Domnul Iisus Hristos odata l-a pus oarecum in balanta, comparandu-l cu toate bogatiile si valorile globului pamantesc si a spus ca aceste bogatii sunt nimic in comparatie cu sufletul.  „Pentru ca ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde?”

Dumnezeu i-a dat sufletului nemurire, i-a dat ratiune, care absoarbe in sine o multime nenumarata de cunostinte.  I-a dat libertatea duhului, pe nimeni nu obliga cu forta sa mearga dupa El, ci doar ni Se adreseaza prin aceasta chemare; doar ne cheama.

Viaţa duhovnicească este imposibilă fără introspecţie. Însă este introspecţia pe măsura puterilor oricui? Cufundarea în propria copilărie, în circumstanţele vieţii familiei părinteşti, reprezintă un test de maturitate personală şi implică responsabilitatea personală pentru întreaga viaţă: pentru trecut, prezent şi viitor. Or, responsabilitatea presupune că nimeni în afară de noi nu poate fi răspunzător pentru trecutul nostru. O persoană matură nu poate zice: „Părinţii mei sunt de vină pentru cine am ajuns. Am devenit astfel deoarece am avut o copilărie îngrozitoare”. 

Prin urmare copilăria nu poate fi învinovăţită pentru toate. Copilăria constituie perioada din care, oricare ar fi fost ea, omul creşte. Dacă un adult susţine că nu poate depăşi ceea ce au făcut părinţii şi, după încheierea activităţii unui psiholog, anunţă că este dispus să‑i ierte, atunci iese la lumină o fărădelege.

Copiii nu sunt în măsură să‑şi judece părinţii! Sarcina maturizării şi obiectivul psihoterapiei este de a ajuta persoana să accepte cu respect şi recunoştinţă ceea ce i‑au putut oferi părinţii, să se împace cu ideea că nu a primit suficient sau că a fost chiar rănită, devenind obiectul unei nedreptăţi (este foarte important să le spunem lucrurilor pe nume).

Noi oamenii nu stim sa ne iubim si sa ne cinstim, ci am pierdut aceasta intelegere.  Caci daca cineva ar suferi putin pe fratele sau cand se iuteste sau se scarbeste, dupa ce acela isi va veni in sine si va vedea cum a fost suferit de aproapele si cum si-a pus sufletul pentru el, se va bucura cu bucurie negraita.

Cu adevarat cel ocarat este dator a multumi unora ca acestora si a-i avea pe ei, daca este patimas, ca pe niste doctori ce-i vindeca ranile sufletului lui; iar de este nepatimas, ca pe niste facatori de bine ai lui si mijlocitori ai Imparatiei cerurilor.

Dragostea Domnului nostru Iisus Hristos faÈ›ă de oameni este atât de mare, încât El nu numai că a primit pentru mântuirea noastră moartea, ci ne-a dat È™i posibilitatea de a ne uni mereu în cel mai strâns mod cu El. În acest scop, la Cina cea de Taină, înainte de suferinÈ›ele pe care avea să le îndure pe Cruce, Domnul a instituit Taina Sfintei ÎmpărtăÈ™anii. Modul în care a fost instituită această Taină îl povestesc SfinÈ›ii EvangheliÈ™ti. Astfel, Evanghelistul Matei scrie: Au venit ucenicii la Iisus şi L-au întrebat: Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile? Iar El a zis: Mergeţi în cetate, la cutare şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paştile cu ucenicii Mei. Şi ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus şi au pregătit Paştile. Iar când s-a făcut seară, a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici. Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 17-20, 26-28).Taina Sfintei ÎmpărtăÈ™anii este una dintre cele mai importante È™i de nepătruns taine ale Bisericii creÈ™tine. De ea sunt legate o mulÈ›ime de minuni, ale căror mărturii sunt păstrate cu grijă de istoria Bisericii. Fiind ea însăÈ™i o Minune, Sfânta ÎmpărtăÈ™anie este cunoscută È™i percepută mai bine prin intermediul minunilor legate de ea. În această carte sunt povestite cele mai cunoscute dintre ele. TotuÈ™i, aceasta nu înseamnă că în faÈ›a cititorului se află o culegere de întâmplări minunate. În paginile cărÈ›ii este vorba, în primul rând, despre Taina în sine, care exprimă marea dragoste a lui Dumnezeu faÈ›ă de oameni È™i modul în care noi putem deveni părtaÈ™i vrednici la Tainele lui Hristos.