Ingerii, acesti slujitori ai slavei lui Dumnezeu, au coborat deasupra colibei parintelui Visarion si si-au deschis pergamentele lor cu vietile sfintilor.  Calendarul arata data de 24 august.  Oamenii de pe pamant si cerul intreg sarbatoreau pe un sfant.  Il chema Dionisie si era din Zakinthos, a fost ranit si a iubit si a suferit si l-a iertat pe ucigasul fratelui sau.

Si ingerii au deschis un nou pergament si au scris: 24 august, astazi, multi ani mai tarziu, un alt sfant, diferit de Sfantul Dionisie, dar care L-a iubit pe acelasi Dumnezeu, a implinit acelasi cuvant al Evangheliei, a fost ranit in aceeasi lupta, a suferit, dar a si iubit, un alt sfant, identic cu cel dinainte, l-a iertat pe fratele sau criminalul, au scris ingerii si au infasurat pergamentul, ca sa il duca la Dumnezeu.

Scrierile Sfantului Marcu Pustnicul au circulat in manastirile romanesti inca din veacul al XVIII-lea.  Ele se gasesc raspandite printr-o serie de manuscrise aflate in diferitele biblioteci manastiresti si in fondul de manuscrise al bibliotecii Academiei Romane.  Nu exista informatii exacte despre anul talmacirii si autorii tuturor acestor traduceri ramase in manuscris sau despre copistii care le-au raspandit.

In Biserica Ortodoxa, Sfantul Gherasim din Kefalonia este cel mai cunoscut sfant izgonitor al demonilor.  De secole, moastele sale, intregi si neputrezite, stau dovada a sfinteniei sale.  In ziua de astazi multi crestini au o conceptie despre diavol si despre lucrarile acestuia inspirata din filme de groaza, din scrieri new-age-iste sau din articole moderniste care incearca sa demonstreze ca diavolul e o creatie a mintii fanaticilor religiosi.  Si nimic mai mult.  Un fel de bau-bau de speriat adultii, pentru ca acestia sa nu porneasca irevocabil pe calea imoralitatii.  Dar lucrurile nu stau deloc asa.  Dupa cum ne arata paginile Sfintei Scripturi, diavolii sunt ingeri cazuti, care incearca sa ii atraga pe oameni pe calea pierzaniei.  Diavolii exista.  Dar, asa cum exista diavoli si oameni care ii slujesc, tot asa exista si Dumnezeu si oameni care fac voia Sa.  Sfantul Gherasim a fost un mare rugator, un mare postitor, un mare nevoitor.  Si, pentru ravna sa, Dumnezeu i-a daruit multime de harisme.  Fie ca, prin aceasta carte, cititorii romani sa capete evlavie fata de acest rob al lui Hristos si, pentru rugaciunile sale, sa prinda curaj in lupta cu puterile intunericului.

Cuviosul Lavrentie s-a ostenit cu toate puterile sufletului sa se asemene Preadulcelui Iisus si viata lui marturiseste acest lucru. Ea invioreaza duhul si curateste simtamintele morale, ridica privirea omului spre cele inalte. S-a straduit, dupa cuvantul Apostolului, "sa se faca tuturor toate" (I Corinteni 9, 22) si "sa poarte sarcinile celor neputinciosi" (Galateni 6, 2) pe umerii sai, inteleptind, mangaind, intarind cu rugaciunea si cu sfatul duhovnicesc.

Au sapat si au gasit sfintele moaste.  Cand arhiepiscopul Lazar a coborat in mormant si a luat in maini moastele, vantul a incetat dintr-o data.  S-a lasat o liniste adanca.  Toti aveau lumanarile aprinse, ingenuncheasera si priveau emotionati.  Cantau Sfinte Dumnezeule, stramutand moastele in biserica cimitirului, afierosita pomenirii Tuturor Sfintilor.  Langa biserica, o femeie demonizata a inceput sa strige: "- Prea Sfintite, nu ma chinui, lasa-ma".  In toate locurile lui de exil episcopul Luca si-a oferit gratuit serviciile, fara de arginti, si a vindecat multi bolnavi.  Pe acolo pe unde a trecut oamenii isi amintesc de ei cu o recunostinta deosebita.  Niciodata nu a refuzat sa-i ajute pe saraci, pe orfani, si desigur fara bani, precum Sfintii Doctori fara de arginti.  A dedicat zile intregi ingrijindu-i pe copiii bolnavi si murdari de la sate, care traiau in conditii mizerabile.  Starea sanatatii lui era foarte rea.  Suferintele prin care a trecut, foarte multe.  Sa adaugam la toate acestea si durerea de parinte; se afla departe de copiii lui dragi, care ramasesera orfani de mama.  Insa era mereu neobosit si dornic sa ajute.

Sufletul curat si neintinat al Noului Mucenic Hariton si-a luat zborul in lacasurile ceresti ale Domnului sau, pe Care L-a iubit si pentru Care atat de mult a patimit. Razboiul a fost castigat, alergarea a fost savarsita, credinta pazita iar pe biruitor il astepta in Ceruri cununa dreptatii (cf. 2 Timotei 4, 7;8) si glasul bucuros al Incepatorului nevointei, al Domnul Hristos: Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria Domnului tau.

În împărăție este zarvă mare. Oaspeți de seamă sunt pe drum și trebuie primiți cum se cuvine. Pregătirile sunt în toi. Mesele îmbelșugate, muzica, decorurile, costumele, paradele toate au fost realizate din dărnicia cea mare a vistiernicului. Și de, orice om care intră în împărăție este primit cu mare bucurie! Nimic nu este prea puțin când vine vorba de cei care au biruit patimile și se fac concetățeni cu virtuțile. În această minunatăîmpărăție, marele vistiernic este Milostenia. Ea ține toate averile din împărăție și le chivernisește pe toate după bunul ei plac. Dar nu știu cum reușește, că tot ceea ce are dă spre folosul celor ce nu au și visteria, în loc să se golească, tot mai mult se umple. Este iubită de toți și toată făptura se apleacăîn fața sa.

Cât de frumoasă este această virtute! Chipul său blând și luminos emană tot timpul bunătate. Ochii inundați mereu în rouă caută permanent spre ceilalți, spre a face bine. Picioarele ei nu au odihnă. Mâinile nu și le pune în buzunar ci tot timpul lucrează spre binele altora. Rar auzi din gura ei cuvântul „eu”. Aleargă de dimineață până seară nu pentru sine, ci pentru a veni în întâmpinarea celorlalți.

Ea este fiica cea mare a Împărătesei Iubire. Și tot ea a determinat-o pe Împărăteasa Iubire să vină pe pământ pentru a-i ajuta pe oameni. Mila a făcut ca Dragostea cea Mare să se întrupeze pentru mântuirea oamenilor.

Are și Milostenia dușmanii săi. Aceștia sunt prinții din Împărăția cea întunecată: Egoismul, Avariția și Răutatea. Cei trei o urăsc de moarte pe Prințesa noastră. Dar ea nu se supără pe ei. Când îi vede, le zâmbește larg și aceștia dispar de îndată, pentru că nu suportă nici măcar să-i întâlnească privirea blajină.

O vorbă înțeleaptă spune: „Dăruind vei dobândi” , iar un proverb minunat completează: „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”. Ce minunat poate răsplăti această virtute! Dăruim bunuri pământești pentru a dobândi comorile cereşti, facem bine trupurilor semenilor noștri şi primim răsplată pentru suflet, îl ajutăm pe aproapele nostru şi, prin el, Dumnezeu ni se face dator. Nu a sărăcit nimeni din cei ce au făcut milostenie, ci parcă mai tare s-au îmbogățit. Viețile Sfinților sunt pline de exemple de oameni care au făcut bine și mai mult s-au îmbogățit.

Milostenia ne învață să fim cu adevărat oameni. Ne învață că mântuirea nu poate fi primită singular, egoist, ci în comuniune cu ceilalți. Nici măcar nu ai de unde ști dacă cel care îți întinde mâna este Hristos. Dar Prințesa ne arată că acela întinde mâna nu să-i dai, ci ca el să-ți ofere. Ce anume? Împărăția! Și tu nu observi acest lucru și pleci cu bănuțul tău cel rece în buzunar fără să primești ceva pe el.

Dar hai să fiu puțin mai convingător, să-ți mai spun câte ceva! Dar mai bine o las pe Prințesa Milostenie să îți vorbească ea despre prietenii săi...

Dumnezeu a venit pe pământ pentru a-i face pe oameni asemenea Lui. Aceasta este pentru mine în acelaşi timp chemarea de a-i vedea pe fraţii şi surorile mele mai mari decât mine. Acesta este cel mai tainic gând şi impuls al vieţii mele. De aceea Sfântul Siluan spune că „ fratele nostru este viaţa noastră”. Mă smeresc în faţa fiecărei persoane pe care o primesc în inimă (fiindcă, prin intermediul unei mici comuniuni, se ajunge la dragostea faţă de întreaga lume, respectiv la Hristos). Mă rog şi mă întreb ce îi este necesar acelui frate sau surori pentru mântuire, şi îmi vine gândul: să fii primul om în această lume nefericită care nu îl va călca şi care se va ruga ca Dumnezeu să-i dăruiască simţământul vieţii, în locul morţii care l-a învăluit, care îl va privi aşa cum vrea Dumnezeu şi care îi va da posibilitatea ca din sufletul său să scoată comoara duhovnicească ascunsă; fără a lua în consideraţie dacă el acceptă sau nu. Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte. (Ioan 5, 21) 

Atunci când Dumnezeu decide să creeze lumea È™i, în special, omul, decide să plăsmuiască un întreg univers de substanÈ›e È™i de fiinÈ›e cu care va împărtăÈ™i tot ceea ce are, toată fiinÈ›a Sa, toată profunzimea Sa, toată frumuseÈ›ea Sa de nedescris. Dumnezeu alege să pună pe tot ceea ce a creat un astfel de sigiliu, care face ca toate lucrurile să fie legate de El. Această legătură dintre Dumnezeu È™i om nu se rupe niciodată. Păcatul È™i răul nu Îl pot învinge pe Dumnezeu, deÈ™i păcatul È™i răul uman au adus È™i continuă să aducă tragedie în lume; în primul rând, tragedia căderii È™i înstrăinării de Dumnezeu ÎnsuÈ™i. Dar Dumnezeu ne dăruieÈ™te totul, ni se dăruieÈ™te chiar pe Sine ÎnsuÈ™i. Îl putem accepta sau nu, însă darul ne este oferit È™i, mai mult, darul ne este deja împărtăÈ™it. AÈ™a cum am mai spus, Dumnezeu nu-Și retrage niciodată darurile.

—Ascultati! Ascultati! Regele Vladimir declara concurs de sculptura in Piata Florilor.

In oraşul Luminii artistii sunt persoane importante.  Iar cel care va castiga acest concurs va avea o stea de aur in Coltul Artistilor, cu numele lui gravat in colturi.  Insa pe artistul castigator, pe marele sculptor, care va impodobi orasul sau cu capodopere, nu-l va afla nimeni.  Un oras intreg il va cauta, pana cand il va descoperi Artistul Vesnic, care ne cunoaste pe noi toti.

O povestire despre frumusetea smereniei, care ne aminteste ca tot ceea ce noi ascundem in simplitate, cantareste o vesnicie…