(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

Prin studiile, editiile si articolele sale scrise si publicate in rastimp de doar douazeci de ani, Panayotis Nellas (1936–1986) a reusit sa fie unul din cei mai importanti teologi ortodocsi ai secolului XX, un minunat innoitor in duh neopatristic al teologiei ortodoxe contemporane.
Reflectia teologica a regretatului teolog laic grec are in centru o uimitoare antropologie teo-hristo-centrica schitata in volumul Zoon theoumenon publicat in 1979, volum ce reprezinta o piatra de hotar a teologiei secolului XX, si o la fel de extraordinara soteriologie conturata intr-o serie de studii asupra gandirii lui Nicolae Cabasila, gravitand in jurul unei remarcabile teze de doctorat in teologie sustinute in 1974 si avand drept tema Invatatura despre indreptare a lui Nicolae Cabasila. La acestea se adauga o serie de eseuri si articole de ecleziologie si sociologie teologica pe tema dimensiunilor si aspectelor prezentei ortodoxe in lumea si societatea de azi, politica, cultura, educatie, predarea religiei etc.
Mult mai putin cunoscute si vehiculate decat eseurile de antropologie teologica, aceste studii si articole ale lui P. Nellas — grupate in volumul de fata in traducere, prima intr-o alta limba decat cea in care au fost redactate — intregesc in chip fericit profilul gandirii teologice de exceptie a unuia din cei mai insemnati teologi contemporani. Ele incheie receptia romaneasca a teologiei lui P. Nellas demarata in 1994 de Editura Deisis, care a inteles sa aduca astfel un omagiu de substanta si recunostinta memoriei acestui bun prieten al pr. prof. D. Staniloae, al pr. prof. Teodor Bodogae si al Romaniei.

Acest volum cuprinde cuvinte de folos ale nevoitorilor ortodocsi din veacul al XX-lea – incepand cu staretii de la Optina si sfintitii mucenici rusi, pana la staretii trecuti de curand la Domnul, precum arhimandritul Ioan Krestiankin –, tratand aspecte importante ale vietii crestine si mantuirii sufletului: Dumnezeiasca Liturghie, citirea Sfintelor Scripturi, lupta cu patimile, postul, ascultarea, osteneala intru virtute.

Reprezentand, practic, un indrumar de aplicare a invataturilor patristice in viata contemporana, cartea cuprinde in capitole dedicate monahismului, preotiei si vietii de familie esenta vietuirii bisericesti, orice crestin putand afla intre filele sale hrana duhovniceasca, indrumare, mangaiere si sprijin pe calea ingusta si plina de osteneala, care duce la viata vesnica.

Cartea de fata a Parintelui Gheorghe Grindu ne lumineaza mintea ca sa ne ferim de pacat, iar daca am savarsit totusi pacatul, ne ajuta sa ni-l recunoastem, fara sa aruncam vina pe altcineva, sa-l marturisim inaintea preotului duhovnic si sa fim gata a suferi consecintele lui.  Exista o lege duhovniceasca potrivit careia tot pacatul "se plateste" si se ispaseste prin suferinta.  Prin spovedanie si pocainta Dumnezeu ne iarta pacatele, insa consecintele lor, adica bolile, suferintele si necazurile de tot felul, le suporta fiecare.  Ele nu sunt pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacate, mai ales daca ne-am spovedit curat si ne implinim canonul dat de duhovnic, ci arata milostivirea lui Dumnezeu asupra noastra, Care ingaduie suferinta si necazul pentru ca sa ne inteleptim si in cele din urma sa ne mantuim.

In urma cu douazeci de veacuri, crucea era o unealta a mortii cumplite, fiind folosita ca metoda de pedepsire, dezonoranta si infricosatoare.  Romanii ii condamnau la pedeapsa rastignirii pe cei mai mari criminali.

Astazi, Crucea domneste in lumea intreaga a crestinilor ortodocsi, in toata viata Bisericii noastre, ca instrument de jertfa, de mantuire, de bucurie, de sfintire si de har.  Asa cum scrie Sfantul Ioan Hrisostom: acest simbol blestemat si respingator al celei mai grele pedepse a devenit acum adorat si vrednic de iubire.

Fragmente din carte:

Maica Siluana:
Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.

Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale.

Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizată „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cărui continuare este, paradoxal, bucuria.

Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm.

A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine si că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fata mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare.

Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat.

(lipsa text)