Cartea aceasta cu invataturi folositoare de suflet, „care din limba greceasca in limba romaneasca s-au ostenit preacuviosul intre ieromonahi kyr Filothei Svetagoretul”, adica Aghioritul, s-o talmaceasca, a aparut pentru prima data in romaneste la 1700 prin osardia lui Gheorghe Radovici, ucenic al Sfantului Antim Ivireanul.  Dupa un veac si jumatate a ramas indragita si cautata, iar in anul 1861 staretul Manastirii Neamtu hotaraste retiparirea ei spre folosul crestinilor, pentru pricinile ce sunt descrise atat de frumos si limpede in predoslovia primei editii, care in romana vremurilor de astazi ar suna astfel:

„In aceasta carticica, iubiti cititori, nu veti afla cuvinte anevoie de inteles, ca sunt invataturi simple, pe scurt si usoare, care se inteleg fara osteneala de fiecare.  Aceste invataturi nu sunt date doar pentru cei lepadati de lume si pentru cei ce petrec pururea in rugaciuni neincetate, ci si catre cei care vietuiesc in lume si nu cunosc atat de curat tainele lui Dumnezeu, ca pot si acestia, dupa ce se ingrijesc de treburile lumesti, sa le citeasca, intrucat le prisoseste putintica vreme si pentru mantuirea lor.  De nu vor putea s-o citeasca toata intr-o zi, vor putea sa citeasca in fiecare zi cate un capitol, inainte de a incepe treburile.  Dimineata, dupa ce veti sfarsi rugaciunea catre Dumnezeu, cititi cate un capitol, insa cu luare-aminte, ca sa puteti intelege bine.  De nu va lasa treburile sa cititi dimineata, puteti si catre seara, inainte de a va culca.  Aceste invataturi, chiar daca sunt mici, intra in sufletul nostru si-l pecetluiesc...”

Acest volum vorbeste despre un om care din multe puncte de vedere este un simbol: Lynette Katherine Hoppe.  Lynette era mama, americanca convertita la Ortodoxie, misionara intr-o tara tumultuoasa, est-europeana: Albania.  Peste toate acestea insa, viata i-a fost marcata de profunda ei traire si valorificare a credintei in lupta impotriva unei boli ce infricoseaza tot mai mult vremurile noastre: cancerul.

Avem ocazia sa vedem o perspectiva cu totul aparte asupra acestei boli.  Lynette s-a confruntat frumos cu suferinta, cu moartea, si a lasat in urma o mostenire si mai frumoasa.  Multi din cei ce vor citi aceasta carte, fie ei sanatosi sau bolnavi, vor afla ca, dincolo de grozavia acestei boli foarte greu curabile, exista speranta: daca nu cea a vindecarii, atunci cea a transformarii suferintei in ceva vindecator de suflet, pentru ca in ea salasluieste adanca si buna ratiune dumnezeiasca.  Lynette a stiut sa scoata tot binele din cancer, acceptandu-l si facand din el o misiune: mai intai de toate misiunea schimbarii propriului ei suflet, a apropierii sporite de Dumnezeu si a marturisirii credintei.  Moartea ei nu a facut decat sa intareasca cuvintele: „Hristos a inviat!”

Cartea ii va imbogati pe cititorii ei in masura in care acestia vor afla in ea un izvor de viata vie: curaj si iluminare pentru cei aflati sub imperiul bolii, alinare si intarire pentru apropiatii lor, reflectie si bucurie pentru cei care stiu de cancer doar din auzite.  Fiecare va culege ceea ce va intelege si-i va fi de folos mai departe.  Ea ne-a aratat insa ca, paradoxal, si despre cancer se poate vorbi frumos…

Necazurile vietii constituie, fara indoiala, o mare problema existentiala care il chinuie pe om – si fiecare da propriile interpretari, propriile explicatii acestor mari si eterne probleme.  A da o explicatie oarecare nu este insa o rezolvare: trebuie data explicatia corecta!
In aceasta carte s-a incercat o privire asupra necazurile vietii prin prisma Adevarului, adica prin prisma invataturii lui Hristos si a Sfintilor Parinti, spre folosul si mantuirea „fratilor nostri care zac in boli, a celor cuprinsi de intristare si nevoi”. Amin!

Nimeni nu s‑a supărat vreodată că pe din afară castanele au ghimpi care înţeapă, că nucile au coaja groasă verde, care înnegreşte mâinile, că migdalele au înveliş tare, care trebuie spart, È™i nimeni n‑a încetat să le mănânce pentru că aceste fructe creează greutăţi la curăţat, ci fiecare, în linişte, înlătură ghimpii cei din afară, îndepărtează coaja greu de curăţat şi se bucură de fructul gustos.  De ce oare să nu se întâmple acelaşi lucru şi în relaţiile noastre cu semenii?  De ce să nu ne îngrijim cu aceeaşi linişte şi răbdare, calm şi simplitate, de aflarea frumuseÈ›ii ascunse a sufletului semenilor, care există cu siguranÈ›ă în toÈ›i?  Când îl iubeşti pe aproapele tău, admiri „diamantul” care se găseşte înlăuntrul lui şi inima ta se bucură.  Când nu‑l iubeşti, te agăţi de „pietrele” şi de „mărăcinii” lui şi‑ţi îmbolnăveşti inima. 

Fiecare sfânt spune lumii, prin viaÈ›a lui, o poveste de iubire: iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu faÈ›ă de om È™i iubirea smerită, extatică, a omului faÈ›ă de Dumnezeu.  SfinÈ›enia este o taină care se plămădeÈ™te în sufletul omului, dar – strălucitoare – devine manifestă în lume, între semeni: Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă (Mt. 5, 15).  O asa făclie, menită să manifeste puterea harului divin È™i să ajute celor credincioÈ™i aflaÈ›i în nevoi, este È™i Sfântul Mucenic Vlasie cel Nou, făcătorul de minuni, din Sclavena Akarnaniei.  Trăitor la cumpăna dintre mileniul întâi È™i al doilea, a fost un egumen cu viaÈ›ă sfântă care È™i-a încheiat viaÈ›a muceniceÈ™te.  A rămas necunoscut până în secolul al XX-lea, când, din iconomie dumnezeiască, i s-au descoperit sfintele moaÈ™te.  Impresionantul său martiriu, aÈ™a cum a fost revelat unei femei evlavioase, viaÈ›a sa pilduitoare È™i minunile săvârÈ™ite ies la lumină prin intermediul numeroaselor mărturii adunate în această carte.  Astfel, creÈ™tinătatea este mai bogată, dobândind încă un mijlocitor înaintea tronului ceresc È™i un grabnic ajutător în tumultul vieÈ›ii pământeÈ™ti.

(lipsa text)

Sfântul Inochentie al Penzei a trecut tânăr la cele veşnice, fără să piardă nici o clipă din cei 35 de ani pe care i-a petrecut pe acest pământ. A scris, a propovăduit, s-a nevoit, a îndurat prigoană şi a păstorit, urmând ­îndeaproape marilor Părinţi care au slujit Bisericii ca ierarhi, mărturisitori şi învăţători. Unul dintre cei mai învăţaţi ierarhi ai vremii sale, a fost şi unul dintre cei mai ascetici, dar şi dintre cei mai smeriţi şi blânzi. Cu toate că a păstorit ca arhiereu numai patru luni, pomenirea lui a rămas neştearsă în eparhia slujirii sale, ca a unuia ce a fost cu adevărat „dreptar credinţei şi chip blândeţelor”.

Cartea de faţă aduce pentru prima dată la ­îndemâna cititorilor români o parte din moştenirea de bună mi­reas­­mă duhovnicească a acestui sfânt puţin cunoscut la noi, cuprinsă în scrisori şi cuvinte de învăţătură, în care ­fiecare creştin, fie el mirean sau monah, va găsi negreşit folos pentru suflet, mângâiere în încercări, răspuns ­pentru problemele şi căutările sale duhovniceşti.

Cartea de faţă reprezintă ediţia a doua a volumului "ViaÈ›a care urcă la cer. ÎnvăÈ›ăturile unui sfânt tânăr", apărut pentru prima dată în 2012.

Aducerea aminte de moarte apare ca un prim har; Sfantul Isaac Sirul spunea: "cel care a inteles cu adevarat ca exista un capat al vietii acesteia este in stare sa puna capat greselilor sale".  Astfel, omul devine constient; mintea si inima incep sa se intoarca spre Dumnezeu.  Iar cartea lui Olivier Clement istoriseste aventura fiului risipitor care se intoarce la Tatal sau.

Scrisa intr-un ritm alert care pune in valoare limbajul plin de miez al vechilor cronici, cartea abordeaza martiriul Brancovenilor dintr-o perspectiva aparte, cautand sa inteleaga sensul adanc, nevazut, al acestei istorii.  Sfintii Martiri Brancoveni sunt mai mult decat personalitati exceptionale ale timpului si mucenici ai Ortodoxiei.  Sunt reprezentantii unei lumi – anume, ai vechii lumi romanesti.  Cititorul contemporan poate sa inteleaga reperele esentiale ale acestei lumi brancovenesti, desprinse din liniile generale ale domniei lui Brancoveanu si din viata celei mai frumoase familii romanesti, sa urmareasca martiriul lui Voda si a celor dimpreuna cu el, precum si consecintele istorice si duhovnicesti pentru Tara Romaneasca.

Copiii nostri cresc in vremuri foarte pri­­mej­dioase, in care societatea se leapada de idea­lurile acceptate de popoarele crestine si, mai presus de orice, de toate idealurile dragostei jertfitoare.  In locul acestora, in spiritul vremurilor noastre, se sadeste in inimile copiilor cultul iubirii de sine si al placerilor.

Fara ajutorul lui Dumnezeu, fara participarea la binecuvantatele si mantuitoarele Taine ale Sfintei Biserici, nu vom putea rezista in fata acestei pri­mejdii.  De o importanta capitala in crestinism, in educatia morala a copiilor, este marturisirea pacatelor in Taina Pocaintei.  Marturisindu‑si pacatele, copiii, prin puterea data preotului de Sus, primesc nu doar iertare, ci si invataturi pentru viata, si astfel se vor deprinde sa caute rezolvarea problemelor cu care se confrunta nu prin alte mijloace (ceea ce pare intotdeauna mai usor), ci in Biserica, unde primesc binecuvantare, intremare, iertare, intarirea nadejdii in mantuire.

Astrologia este darul demonilor:  intr-un cuvant prorocesc foarte aspru, prorocul Ieremia arata legatura dintre pacatul iudeilor si pedeapsa pe care o vor primi: "Nu au voit oamenii din Ierusalim sa se inchine Dumnezeului Celui Adevarat, ci soarelui, lunii si stelelor cerului.  Ei bine, de aceea va veni o vreme cand vrajmasii vor preschimba Ierusalimul intr-un cimitir, iar oasele locuitorilor Ierusalimului se vor arunca afara, ici si colo, dinaintea soarelui, lunii si stelelor, pe care le-au iubit si carora li s-au inchinat" (Ieremia 8,1-2).  Acelasi lucru il vor pati si locuitorii Sodomei.  Au lepadat legaturile trupesti firesti, prin care ar fi dobandit urmasi, si care ar fi fost roditoare.  De aceea, regiunea lor s-a facut mare moarta si ogor sterp, fara urma de viata si rodnicie.

Născută în secolul al XIX-lea într-o familie protestantă de nobili germani, Ducesa Elisabeta creÈ™te înconjurată de bogăÈ›ie È™i slavă. PovăÈ›uită de o mamă milostivă È™i iubitoare, Elisabeta devine una dintre cele mai frumoase È™i mai înÈ›elepte tinere ale vremii. La nouăsprezece ani se căsătoreÈ™te cu un Mare Duce rus prin care cunoaÈ™te credinÈ›a ortodoxă. După ce soÈ›ul ei este ucis, Elisabeta renunÈ›ă cu totul la avere È™i la viaÈ›a strălucitoare de prinÈ›esă. Împlinind dorul inimii ei, se călugăreÈ™te È™i ridică o mânăstire în care rugăciunea către Dumnezeu se împleteÈ™te cu îngrijirea bolnavilor. Însă această minunată lucrare este întreruptă după revoluÈ›ia bolÈ™evică, când StareÈ›a Elisabeta este arestată È™i chinuită, învrednicindu-se de cununa muceniciei.

Povestea surprinde viaÈ›a unei prinÈ›ese adevărate, care prin puterea credinÈ›ei părăseÈ™te toate cele trecătoare, devenind stareÈ›ă de mânăstire È™i chiar muceniÈ›ă într-o vreme de mare prigonire a Bisericii lui Dumnezeu.