Născută în secolul al XIX-lea într-o familie protestantă de nobili germani, Ducesa Elisabeta creÈ™te înconjurată de bogăÈ›ie È™i slavă. PovăÈ›uită de o mamă milostivă È™i iubitoare, Elisabeta devine una dintre cele mai frumoase È™i mai înÈ›elepte tinere ale vremii. La nouăsprezece ani se căsătoreÈ™te cu un Mare Duce rus prin care cunoaÈ™te credinÈ›a ortodoxă. După ce soÈ›ul ei este ucis, Elisabeta renunÈ›ă cu totul la avere È™i la viaÈ›a strălucitoare de prinÈ›esă. Împlinind dorul inimii ei, se călugăreÈ™te È™i ridică o mânăstire în care rugăciunea către Dumnezeu se împleteÈ™te cu îngrijirea bolnavilor. Însă această minunată lucrare este întreruptă după revoluÈ›ia bolÈ™evică, când StareÈ›a Elisabeta este arestată È™i chinuită, învrednicindu-se de cununa muceniciei.

Povestea surprinde viaÈ›a unei prinÈ›ese adevărate, care prin puterea credinÈ›ei părăseÈ™te toate cele trecătoare, devenind stareÈ›ă de mânăstire È™i chiar muceniÈ›ă într-o vreme de mare prigonire a Bisericii lui Dumnezeu.

Acum aproape un secol, în Turcia de astăzi s-a născut într-o familie numeroasă micul Arsenie. ÎnsufleÈ›it de exemplul Sfântului Arsenie Capadocianul, povăÈ›uitorul său, È™i dăruit de Dumnezeu cu o minte ageră È™i cu multă credinÈ›ă, Arsenie era iubit de toÈ›i pentru mărinimia lui. Sărea în ajutorul oricui avea nevoie, iar pe copiii săraci îi învăÈ›a despre credinÈ›ă. Încă din copilărie, Arsenie È™i-a dorit să devină călugăr. Însă acest vis s-a împlinit mulÈ›i ani mai târziu în Sfântul Munte Athos, unde a primit numele de Paisie. Aici s-a arătat a fi un mare nevoitor, primind de la Dumnezeu È™i darul îmblânzirii animalelor sălbatice. Copiilor care veneau la chilia sa le dăruia dulciuri È™i îi îndemna să facă fapte bune, iar ei îl răsplăteau cu dragostea È™i recunoÈ™tinÈ›a lor.

Pentru viaÈ›a sa plină de rugăciune È™i de jertfire de sine, Cuviosul Paisie a rămas în memoria credincioÈ™ilor ca un tămăduitor al suferinÈ›elor, povăÈ›uitor al călugărilor È™i al familiilor creÈ™tine, pentru care È™i astăzi mijloceÈ™te înaintea lui Dumnezeu.

La sfârÈ™itul veacului al XIX-lea, într-o familie înstărită din Rusia È›aristă, vine pe lume micul Mihail. DeÈ™i se născuse cu un defect de vorbire È™i avea un picior mai scurt decât celălalt, el È™i-a urmat cu hotărâre È™i credinÈ›ă drumul, devenind mai întâi cadet, apoi monah, profesor de seminar È™i în sfârÈ™it Arhiepiscopul Ioan de Shanghai È™i San Francisco. Mare rugător È™i călător neobosit oriunde i se cerea ajutorul, Sfântul Ioan Maximovici a lăsat până astăzi multe mărturii ale minunilor sale pe cele cinci continente pe care le-a străbătut.

ViaÈ›a lui îngerească a fost o adevărată mângâiere pentru oamenii aflaÈ›i în necazuri È™i suferinÈ›e de tot felul. Ea se înfăÈ›iÈ™ează ca un îndemn pentru copii să arate È™i ei dragoste È™i înÈ›elegere faÈ›ă de toÈ›i cei îndureraÈ›i.

Acum câteva mii de ani, când poporul ales al lui Dumnezeu era povăÈ›uit prin îngeri È™i prin oamenii cei drepÈ›i ai Vechiului Legământ, Iacov, ultimul patriarh, trăia împreună cu cei doisprezece fii ai săi în pământul Canaan. Iosif, cel mai iubit dintre ei, este vândut de fraÈ›ii săi din pricina invidiei È™i dus în robie pe tărâmul faraonilor. După ce trece prin multe încercări, Iosif se învredniceÈ™te de darul tălmăcirii viselor, ajungând astfel Guvernatorul Egiptului. Prin dumnezeiasca purtare de grijă È™i prin marea sa înÈ›elepciune, el reuÈ™eÈ™te să-È™i izbăvească tatăl È™i fraÈ›ii, precum È™i întregul popor egiptean de cumplita foamete care se abătuse asupra È›ării.

Textul dinamic È™i ilustraÈ›iile expresive le înfăÈ›iÈ™ează copiilor un exemplu de nădejde în Dumnezeu È™i de iertare a oamenilor, aÈ™a cum ar trebui să fie orice creÈ™tin.

Născut din neamul lui Israel, dar crescut în palatul plin de comori al Faraonului Egiptului, dreptul Moise este chemat de Dumnezeu să-I scoată poporul din robia păgânilor È™i să-l călăuzească în pământul făgăduit  părinÈ›ilor lui. El va deveni Prorocul care, întărit de credinÈ›ă È™i de dorinÈ›a de libertate, È™i dăruit cu puterea minunilor, va primi chiar din mâna lui Dumnezeu cele zece porunci pentru poporul lui Israel de dinainte de venirea Mântuitorului, porunci după care trăieÈ™te È™i astăzi întreaga Biserică Ortodoxă.

Textul atrăgător È™i ilustraÈ›iile vii îi învaÈ›ă pe copii că adevărata robie e lipsa credinÈ›ei în Dumnezeul cel adevărat, pe care nici o bogăÈ›ie n-o poate înlocui sau cumpăra.

În Bucureştii veacului al XVIII-lea, într-o perioadă istorică de mari prefaceri şi tulburări pricinuite de asuprirea turcească, se naşte pruncul Constantin, viitorul Stareţ al Cernicăi. Om al rugăciunii, mângâietor al bolnavilor, mare ctitor de mânăstiri şi iscusit tipograf, sprijinitor însufleţit al Unirii Principatelor Române, Sfântul Ierarh Calinic a izbutit în puţină vreme să înnoiască viaţa creştinească a Bisericii.

Textul bogat în învăţăminte şi împodobit cu ilustraţii calde dezvăluie copiilor o pildă de mare bărbăţie şi jertfă, arătându-le că adevărata credinţă biruie orice împotrivire.

Biserica este inzestrata de Dumnezeu cu puterea de a oferi raspunsul teologic la provocarile lumii contemporane si de a gasi solutii viabile, care sa protejeze si sa orienteze umanul, asezandu-l salutar in comuniune cu Dumnezeu.  In relatie cu stiinta, teologia nu se gaseste in raport de subordonare, ci de conlucrare, adica de sinergie dinamica, avand aceeasi vocatie unica: restaurarea si autodepasirea conditiei umane, prin orientarea hristocentrica si nu umanist-antropocentrica.  Doar in Dumnezeu, omul este capabil sa-si depasesca conditia si sa inteleaga taina Universului, contempland rationalitatea sa, citind semnele prezentei lui Dumnezeu...

Doctrina comunistă a fost una diabolică. Chinurile la care au fost supuşi cei arestaţi au fost de neînchipuit pentru mintea omului. Doctrina comunistă a fost îngăduită de Dumnezeu, ca pedeapsă pentru păcatele oamenilor cu scopul înţelepţirii lor, întoarcerii la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, care sunt, cum spune Psalmistul, făclii în trăirea vieţii noastre în sfinţenie (Psalmii 118, 105; I Tesaloniceni).

Au îndurat muceniceşte chinurile din închisori nu cei cu păcate grele, ci cei care clipă de clipă, zi de zi, s-au nevoit duhovniceşte în lupta cu păcatele, trăind viaţa pământească cu aleasă demnitate. Au suferit chinurile închisorilor oamenii socotiţi floarea intelectualităţii, fruntaşii gospodarilor satelor. Dumnezeu a făcut mare minune cu ei, spre învăţătura noastră, a celor slabi în credinţă, dându-le puterea de a răbda chinurile atât cu trupul, cât şi cu sufletul, unii dându-şi obştescul sfârşit muceniceşte, au suferit şi familiile celor închişi.

Cele amintite în aceste rânduri trebuie să le înţelegem cu mintea şi să le simţim cu inima, fiind un bun dascăl şi părinte duhovnicesc.

Este scrisă cu multă şi adâncă simţire. Să o citim şi să o recitim spre folosul nostru duhovnicesc. Să o citim pentru a înţelege că diavolul nu doarme, ci răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8).

În vremurile noastre diavolul caută să ne înghită prin diferite amăgiri, momeli, prin frumosul sau utilul care acoperă, înveleşte tot ce otrăveşte şi omoară sufletul, prin neascultarea omului de poruncile lui Dumnezeu, aşa cum diavolul a procedat cu strămoşii noştri în Rai. „Frumos la vedere şi bun la mâncare a fost pomul care m-a omorât” au mărturisit strămoşii noştri după ce şi-au dat seama că au greşit, prin păcatul neascultării de porunca lui Dumnezeu.

Arhiepiscopul Ilarion Troitki a fost unul din stalpii pe care Dumnezeu a intarit Biserica Rusa in timpul prigoanei bolsevice.  El a fost ajutorul de incredere al Sfantului Patriarh Tihon.  Datorita energiei lui nesecate, in Moscova a fost refacuta unitatea bisericeasca.  Arestat de comunisti, este intemnitat in lagarul mortii de la Solovki.  Arhiepiscopul Ilarion privea lumea cu ochi duhovnicesti si toate le lucra spre folosul sufletesc.  El spunea ca inchisoarea este o scoala pretioasa de cultivare a virtutilor.  Mai ales multumita lui, in anii 20, lagarul de la Solovki a fost un fel de vatra duhovniceasca, langa care multi au aflat mantuirea.  Trimis in exil pe viata in Kazahstan, pe drum s-a imbolnavit grav de tifos si a murit. 

Pentru viata lui sfanta si marturisirea adevarului lui Hristos in cele mai cumplite vremuri ale prigoanei, in anul 1999 a fost proslavit de Biserica in ceata sfintilor.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca dragostea adevarata vede lucrurile la adevarata lor valoare.  Multi cauta valorile in strainatate si uita ca au plecat din locul care le-a dat tot ce poate fi mai scump: viata, nevinovatia copilariei si credinta.

Acestea fac parte din prima dragoste pe care am parasit-o.  Ne intoarcem si nu mai gasim nimic din ce a fost pentru ca omul consumator, lacusta care distruge totul, a stricat frumusetea simplitatii.

Suferim pentru ca sufletul nostru este daramat si noi zidim la straini.  Ne este dor de copii si nu putem sa-i scoatem din robia televizorului si a internetului.  Ei s-au nascut intr-o lume noua si nu vor mai respira niciodata aerul fara poluare si nici nu vor mai vedea soarele asa cum a fost odata.

Ne plangem de bolile si greutatile pe care le avem si nu ne dam seama ca cel care ne face viata grea si urata este pacatul.

Omul obosit de iadul pe care l-a creat isi poate gasi linistea fugind de zgomotul patimilor dinlauntrul sau.  Se poate multumi cu putin si va fi fericit atunci cand isi va gasi un prieten smerit.  Acolo unde este Hristos este bucurie si iadul isi pierde robii sai.  Hristos a sfintit suferinta, ne-a invatat ca pentru a ne putea duce crucea trebuie sa iertam si ne-a aratat ca dupa cruce urmeaza bucuria.

Orice crestin se inchipuie pe sine evlavios in fata lui Dumnezeu si, prin urmare, vrednic de Imparatia lui Dumnezeu.  Dar nu este mereu asa cum crede el si cum i se pare lui.

Exista insa inca un criteriu, de asemenea esential, pentru a dovedi dificultatea obtinerii unei rasplati a chemarii de sus.  Este faptul ca lumea crestina, lumea Bisericii, in cea mai mare parte a ei, a adeverit cuvantul ipotetic al Domnului: "Daca sarea se va strica, cu ce se va sara" pamantul?

Criza care afecteaza de-a lungul timpului lumea dupa doua mii de ani de la aparitia Bisericii dovedeste ca sarea s-a stricat cu mult inainte si in proportie mare.  Cei mai multi crestini suntem, in aceasta lunga perioada, crestini dupa inchipuire.  Lumea crestina a parcurs viata ei ecleziastica si duhovniceasca cu inchipuirea asa-zisei autoconstiintei crestine a ei.  A cazut in amagirea autodeterminarii si a autonomiei modului de traire crestina.

Prea adeseori rugăciunea nu are atâta importanţă în vieţile noastre încât orice altceva să dispară pentru a-i face loc. Rugăciunea e adăugată multor altor lucruri; dorim ca Dumnezeu să fie prezent, nu fiindcă nu există viaţă fără El, nu fiindcă este valoarea supremă, ci fiindcă ar fi aşa de bine ca, pe lângă toate binefacerile lui Dumnezeu, să beneficiem, de asemenea, şi de prezenţa Sa. El este ceva adăugat nevoilor noastre şi când Îl căutăm în acest fel, nu-L vom întâlni.... Toţi ştim cum e să iubeşti pe cineva cu toată inima; cunoaştem plăcerea nu doar a întâlnirii, ci şi a gândirii la cel iubit, mângâierea pe care acest gând ne-o oferă. În acest fel trebuie să încercăm să-L iubim pe Dumnezeu, iar de fiecare dată când e pomenit numele Său, ar trebui să ni se umple inima şi sufletul de o căldură infinită.

                                                                         Mitropolitul Antonie de Suroj