Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

„Familia este câmp de bătălie şi arenă a virtuţii”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur6. Familia nu este doar bucurie şi confort. Este şi arenă de luptă continuă, unde ne batem şi ne războim pentru virtute şi mai ales pentru cununa tuturor virtuţilor, iubirea.

Doar iubirea de Dumnezeu poate să insufle în sufletele oamenilor adevărata dragoste dintre ei. Atunci când această iubire există, toate celelalte piedici sunt depăşite. Căsătoria este taină mare şi sfântă, iar când tinerii participă la aceasta conştient, iau har pentru a întemeia trainic edificiul fericirii lor pe stânca neclintită a poruncilor lui Dumnezeu, pentru a-l statornici pe iubirea Lui.

Însă, din fericire, există şi unii care încă mai gândesc înţelept. Care văd slăbirea instituţiei căsătoriei şi nu vor asta. Care se luptă să menţină pacea şi unitatea în familia lor. Care se străduiesc să trăiască într-o atmosferă de adevărată iubire, de adevărată bucurie şi pace adâncă în casa lor. Care-şi iubesc cu adevărat copiii şi se străduiesc să-i crească „întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). 

Pentru aceştia sunt scrise paginile care urmează, cu nădejdea şi urarea ca ele să constituie un mic ajutor în marea lor luptă de a ţine dreaptă corabia familiei pe valurile învolburate ale vremurilor noastre dificile, având ca şi cârmă legea veşnică a lui Dumnezeu şi ca vânt pentru pânze harul Lui atotputernic, care să ne conducă pe celălalt ţărm, în fericita Împărăţie a lui Dumnezeu, pe tărâmul iubirii lui veşnice şi negrăite, care ţine în viaţă lumea întreagă şi pe fiecare om în parte.

Tinerilor nu le place să li se ţină lecţii de moralitate, adică să li se dea instrucţiuni abstracte despre ce este bine şi ce este rău, ce trebuie făcut şi ce nu trebuie făcut. O simplă instrucţiune directă şi un exemplu bun sunt suficiente pentru copiii mici. O persoană matură, pe de altă parte, are nevoie de explicaţii rezonabile pentru a înţelege de ce anumite fapte sunt bune, altele neutre sau chiar păcătoase. Tinereţea sau, mai degrabă, vârsta ta preadultă se revoltă împotriva axiomelor morale sau a poruncilor date fără justificare. Mintea ta tânără este gata să respingă tot ceea ce nu i se explică în mod clar şi inteligibil. Tânărul simţ respinge aproape tot ceea ce nu este în concordanţă cu el sau nu-i este disponibil. De asemenea, voinţa tânără nu tolerează nimic care să fie în contradicţie cu dorinţele sale. Creştinismul nu este o morală abstractă; nu este un cod moral sec sau un simplu set de porunci. Creştinismul înseamnă viaţa reală cu Dumnezeu în Hristos Iisus, în Duhul Sfânt. Când eraţi duşi la biserică în copilărie, aţi văzut o lume de basm, separată de viaţa obişnuită. Copiii sunt foarte capabili să trăiască într-o astfel de lume. Dar acum este timpul ca, atunci când părăseşti lumea copilărească a basmului, să îţi redescoperi credinţa, pentru ca toată viaţa de adult, cu toate dificultăţile şi durerile ei reale, să fie construită pe ea.

Indiferent de genul preocupărilor noastre, – chiar dacă săvârşim descoperiri măreţe sau fapte necugetate; dacă ne aranjăm cariera, ne îndrăgostim, creăm sau suferim – la o analiză sinceră a vieţii noastre şi chiar a întregii istorii, descoperim că unul dintre principalele laitmotiv-uri ale ei reprezintă căutarea libertăţii. Oamenii caută încontinuu libertate şi suferă infinit de mult din pricina lipsei ei. Setea aceasta cuprinde toate sferele vieţii: de la artă şi politică, până la fiziologie şi viaţa cotidiană. Cuvântul „libertate” este unul dintre cele mai importante cuvinte pentru om.

Problema constă în faptul că lipsa libertăţii nu poate fi localizată într-un loc definit al sufletului sau al trupului, ca mai apoi locul respectiv să fie eliminat. Lipsa de libertate se regăseşte în întreaga noastră viaţă, la un nivel mult prea larg. În creştinism, viaţa reprezintă o cale de parcurs, nu un manual de probleme morale. Toţi sunt chemaţi să meargă pe calea aceasta.

Omul este o fiinţă foarte contradictorie. Pe de o parte, noi suntem predispuşi spre tihnă, echilibru: un om flămând vrea să mănânce şi să se sature, unul obosit – să se odihnească şi să se refacă. Pe de altă parte, tindem, dimpotrivă, spre pierderea echilibrului, spre creaţie, spre experimentare. Omul se naşte în această lume cu aptitudini şi talente proprii. El simte bucurie atunci când este suficient de sensibil pentru a le descoperi, dar şi destul de curajos pentru a le dezvolta şi exprima. În acest sens, noi ne realizăm asemănarea cu Dumnezeu. Conform teologiei ortodoxe, Dumnezeu a creat lumea din dragoste. Probabil că şi noi, asemenea Creatorului, avem un surplus de putere, de energie. Această putere lucrează în copii sub forma curiozităţii nestăpânite pentru felul în care este alcătuită lumea.

Aceeaşi putere îi alimentează pe oamenii ştiinţei în cercetările lor a lumii pământeşti. Există oameni care o realizează prin slujire şi artă. Dacă ne obişnuim să ne oprim în năzuinţa noastră spre cunoaştere, creaţie sau slujire, energia neconsumată nu dispare, ci poate să înceapă să lucreze împotriva noastră, bunăoară, prin depresie sau dependenţe. 

Viaţa este o luptă. Vai de cel care nu iese victorios din ea! Moartea veşnică este soarta lui! Dar pe cel care îşi păstrează curajul şi se supune voinţei lui Dumnezeu, niciun rău nu-l va atinge. Condus de harul lui Dumnezeu, el va birui, iar răsplata sa va fi Împărăţia Cerurilor.
Cine se teme de Dumnezeu este mai puternic decât toţi demonii! Pentru a-i sprijini pe fiii Săi credincioşi în acest câmp de luptă neîncetată, pentru a-i călăuzi în siguranţă pe acest drum plin de distrugători nemiloşi, Domnul trimite pe îngerii Săi, păzitorii credincioşi.
Fiecăruia dintre noi îi este atribuit unul dintre ei, războinicii Săi cereşti, care devine îngerul nostru păzitor, ocrotitorul nostru. Aceasta este credinţa creştinilor, iar cărţile noastre sfinte, cuvântul Învăţătorului Ceresc, nu lasă nicio îndoială în această privinţă (Matei 18, 10; Faptele Apostolilor 12, 15). Şi ce mărturie convingătoare ne este prezentată despre îngerii păzitori de către Sfinţii Părinţi, învăţători ai Bisericii!Nefericiţi sunt oamenii care nu vor să vadă nimic între cer şi pământ, decât ceea ce pot percepe ochii lor trupeşti! Dimpotrivă, cât de fericit este creştinul în simplitatea călduroasă a credinţei sale! În ce armonie
este trăirea lui cu adevărul ceresc! Credinţa noastră ne spune că Biserica Pământească şi Biserica Cerească alcătuiesc o singură comunitate, plină de har; doar că aici este luptătoare, iar acolo este încununată de slavă.

În loc de prolog

Voiam să spun ceva… Un „te iubesc”, un „mulţumesc”, un „iartă-mă”… Lucruri simple…

Voiam într-un fel să-ţi arăt că sunt lângă tine.

Voiam într-un fel să te fac să simţi că nu eşti singur.

M-am străduit mult…

Mi-am stors mintea să găsesc cuvinte potrivite, cuvinte care să-ţi dea curaj în lupta ta, cuvinte care să-ţi aline, fie şi puţin, durerea, cuvinte care să-ţi ţină tovărăşie în cele mai aprige momente de singurătate…

Am eşuat.

Şi odată cu trecerea timpului am înţeles că astfel de cuvinte nu există…

Din inimă…

Aşa sunt cuvintele mele.

Nu ştiu dacă este corect sau greşit, însă sunt cuvinte scoase din sufletul meu.

Din inimă…

Pentru toate acele momente când lupţi cu întunericul adânc din tine.

Din inimă…

Multă putere în luptă şi Maica Domnului să fie cu tine…