Schitul "Sf. Dimitrie - Lacu" Sf. Munte Athos

Schitul "Sf. Dimitrie - Lacu" Sf. Munte Athos

Schitul "Sf. Dimitrie - Lacu" Sf. Munte Athos

Schitul "Sf. Dimitrie - Lacu" Sf. Munte Athos

Schitul "Sf. Dimitrie - Lacu" Sf. Munte Athos

Schitul "Sf. Dimitrie - Lacu" Sf. Munte Athos

Rugăciunea este convorbirea cea mai intimă a sufletului cu Dumnezeu. Pulsul vieţii duhovniceşti a omului se află tăinuit în tânguirile, sus­pinele, cererile şi slavosloviile acesteia, în mărturisirile şi în revărsările ei de mulţumire adusă Domnului. Prin rugăciune, omul intră în părtăşie cu Dumnezeu – iar aceasta nu doar în fiecare zi, ci şi în fiecare clipă –, cerându‑I ajutor binecuvântat atât în nevoile trupeşti, cât şi în cele duhovniceşti.

După cuvintele Sfântului Isaac Sirul, „rugăciunea este adăpost al celor ce caută ajutor, izvor al mântuirii, comoară a nădejdii, liman izbăvitor de furtuni, lumină a celor care se află în întuneric, sprijin al celor neputincioşi, apărătoare la vreme de ispită, săgeată împotriva vrăj­maşilor demoni”. Cine ar putea să ­descrie însă cel mai bine rugăciunea, dacă nu acela care a cunoscut‑o îndeaproape? Şi cine a cunoscut‑o mai temeinic decât cel care se roagă cu adevărat? Căci rugă­ciunea nu este un act exterior, ce ar putea fi descris doar pe baza observaÈ›iilor din afară, fiind trăire tăinuită în adâncul inimii omeneşti – iar inima este ceva nespus de adânc (v. Psalmi 63, 7).

Părtăşie adevărată cu Dumnezeu au avut sfinţii. Inimile lor s‑au topit în cele mai aprinse rugăciuni. Ei au ştiut cum trebuie să grăim cu Dumnezeu şi au scris cele mai bune îndrumări pentru rugători. De la ei ne‑au rămas şi cele mai frumoase modele de rugăciuni ortodoxe pentru felurite situaţii de viaţă – pe care şi noi putem, în chip minunat, să le folosim astăzi în rugăciunea noastră.

Cartea de faÈ›ă – ce expune experienÈ›a de rugăciune autentică a Bi­sericii Ortodoxe –, aparÈ›inând celui mai de seamă teolog bulgar con­temporan, arhimandritul Serafim Alexiev (binecunoscut cititorilor români din mai multe scrieri tălmăcite la noi în ultimele două decenii), poate fi socotită, pe drept cuvânt, un preÈ›ios îndrumar de rugăciune pentru tot creştinul.

Clopotele şi toaca ne cheamă o viaţă întreagă la rugăciune, să venim la Biserică spre a ne sfinţi sufletele şi viaţa, pentru ca fiecare să devină „făptură nouă” şi să se mântuiască.

Chiar dacă Biserica nu le-a acceptat în cultul propriu-zis ca instrumente muzicale, toaca şi clopotele sunt folosite cu mare măiestrie în toate Bisericile Ortodoxe, rămânând glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la lucrare duhovnicească. Biserica răspunde la acest glas de chemare al Domnului prin miile de glasuri umane ce-i înalţă, din suflet, cântare de slavă Creatorului.

Domnul i‑a primit pe cei milostivi, fără să‑i mai întrebe nimic altceva. Căci oamenii aceştia au putut să iubească pe pământ cu iubire activă şi reală, fiindcă au fost suficient de deschişi încât să încapă în ei şi iubirea dumnezeiască a veacului viitor. Or, oamenii care au săvârşit faptele iubirii erau nedumeriţi de cele pe care le‑a văzut în ei Domnul. Cum puteau să facă pentru Hristos, ceea ce au făcut pentru alţii? Pentru ei, era atât de firesc să trăiască în spiritul iubirii, încât au făcut‑o fără să se gândească la altceva.
Să ştiţi că nu ne vom mântui prin ceea ce vom face numai cu încordarea inimii, impunându‑ne doar să ţinem minte poruncile Domnului. Poruncile trebuie să ne pătrundă în trup şi în sânge atât de adânc şi
de desăvârşit, încât să ajungă mişcare firească a sufletului, nu simplă ascultare de Legea care ne‑a fost dată din afară. De aceea, dacă cineva crede că este milostiv, că are grijă de bolnavi, că îi cercetează
pe cei întemniţaţi, că îi hrăneşte pe cei flămânzi şi că îi îmbracă pe cei goi – să‑şi pună întrebarea: Le face pe toate acestea din toată inima sau din simplul simţământ al datoriei şi de teama că va da răspuns
pentru faptele sale? Dacă o facem numai din datorie, atunci, Dumnezeule, cât de departe suntem de statutul de fii ai Împărăţiei Cerurilor!

Cuvantul, Carele este cinstit intocmai cu Tatal si cu Duhul Sfant, Cel ce a stralucit in vremile cele de apoi pe pamant ca un soare mare din Fecioara, din dumnezeiasca fiica, Acela ca pe niste raze v-a trimis pe voi, maritilor apostoli, care luminati cu lumina credintei pe toti oamenii cei din intunericul inselaciunii, si pe aceia cu dumnezeiestile invataturi catre Dansul ii aduceti!

Eu, cand m-am intors la ortodoxie, ce m-a animat?... Am avut un soi de animare cand mi-am dat seama ca Biserica si trairea ortodoxa si traditia ortodoxa, dar in traditia vie ortodoxa vedeam un fel de lant de oameni in timp, din secolul I pana incoace, in zilele noastre.

Bogdan Mateciuc

Acest volum prezinta slujirea vindecatoare a Bisericii, asa cum apare in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie.  Ne indreptam atentia indeosebi spre Taina Sfantului Maslu, Taina ungerii bolnavilor, cu speranta ca aceasta randuiala isi poate redobandi rolul esential in viata bisericeasca.

Slujirea Bisericii fata de bolnavi, fie prin Taina Sfantului Maslu, fie prin mai larga slujire a tuturor celor botezati nu este altceva decat proclamarea cu tarie a faptului ca problema pacatului si a bolii a fost rezolvata.  Pacatul si boala nu au fost indepartate, caci continua sa existe in aceasta lume, dar, totusi, s-a schimbat ceva: prin Hristos si-au pierdut puterea.