Acum o mie de ani, apostolatul mistic al Sfantului Simeon Noul Teolog in Bizant si incercarea sa de a reforma monahismul epocii au produs entuziasm si scandal.  De atunci incoace scrierile sale n-au incetat sa fie o adevarata provocare la adresa crestinismului institutionalizat si formalist, lipsit de respiratie mistica si incandescenta duhovniceasca, dovedindu-si in fiecare epoca o actualitate nedepasita.  „Catehezele prezentate aici sunt bogate in detalii personale, autentice si sincere, privitoare la viata interioara si experienta spirituala a autorului lor.  Ele constituie o veritabila autobiografie mistica, unica in felul ei, in literatura crestina bizantina. Catehezele sunt adevarate palme deschise, in care Sfantul Simeon arata tuturor celor ce se indoiesc posibilitatea comuniunii cu Hristos inca din aceasta viata, monedele de aur ale luminarilor sale duhovnicesti” (arhiepiscopul Vasili Krivosein).  Acest volum continua seria dedicata publicarii in traduceri romanesti moderne integrale (insotite de studii introductive la nivelul cercetarilor stiintifice actuale) ale operelor complete ale misticilor patristici si bizantini prezenti numai fragmentar in marea antologie si enciclopedie a literaturii spirituale rasaritene cunoscute sub numele de Filocalia.

În prelungirea amintirilor despre tatăl său, „preotul care s-a urcat la cer”, părintele Gheorghiu îşi evocă aici mai pe larg primii ani din viaţă, o viaţă petrecută în jurul Bisericii. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, copilul Virgil îşi propune la vârsta de şapte ani să se facă el însuşi sfânt. Află că pentru aceasta trebuie să ajungă să-şi iubească vrăjmaşii… Într-o minunată împletire de poezie, suspans şi înaltă spiritualitate, ni se oferă o neuitată iniţiere într-un creştinism trăit ca realizare a aspiraţiei spre sfinţenie a fiinţei umane. Hagiografia nu ţine de spectaculos, ci e perfect ancorată în viaţă ca răspunsul sufletului credincios la chemarea Evangheliei ce răsună de veacuri în Biserică. Lectură fascinantă, aceste noi amintiri dintr-o copilărie teologică sunt nu numai o admirabilă teologie literară, ci poate cartea cea mai revelatoare a sufletului părintelui Virgil Gheorghiu.

Intr-un moment cand literatura catehetica ortodoxa adresata copiilor sau educatorilor lor incepe sa abunde, elaborata de obicei de autori fara prea multa experienta spirituala, cartea de fata este speciala pentru ca autoarea ei este speciala.

Maica Magdalena vietuieste in binecunoscuta Manastire Ortodoxa „Sfantul Ioan Botezatorul” din Essex (Anglia) fiind ucenica Arhimandritului Sofronie, legatarul testamentar al Sfantului Staret Siluan Athonitul.  De la Parintele Sofronie Maica Magdalena a primit ascultarea de a se ocupa si a discuta despre credinta ortodoxa cu copiii si tinerii care viziteaza manastirea.  Aceasta carte, ca si cea deja publicata(Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi), este rodul acestei preocupari desfasurate ani de zile cu delicatete si responsabilitate exemplara atat pentru adevarul Bisericii lui Hristos, cat si pentru persoana fiecarui copil concret in parte.  Adresandu-se unor copii din lumea occidentala, ea anticipeaza multe din intrebarile si problemele noi cu care se vor confrunta parintii, copiii si tinerii nostri in anii care vor veni.

Impartasindu-si cu generozitate experienta de invatator crestin care a asimilat profund intreaga literatura duhovniceasca si patristica pentru a putea da raspunsurile necesare fiecarui copil in parte, Maica Magdalena ne ofera in acest volum un adevarat catehism in duhul Sfantului Siluan.

Sfântul Isaac Sirul este unul dintre cei mai iubiţi şi frecventaţi autori duhovniceşti din toate timpurile. Traduse în greacă la începutul secolului IX, scrierile sale au exercitat o uriaşă influenţă asupra spiritualităţii monahale din Răsăritul ortodox, dar şi din Occidentul latin. În 1983 profesorul Sebastian Brock a avut şansa extraordinară de a descoperi singurul manuscris siriac integral al Părţii a II-a, ezoterică, a scrierilor Sfântului Isaac, considerate definitiv pierdute. Editate în originalul siriac în 1985 şi traduse deja în italiană, engleză, rusă şi franceză, scrierile recent descoperite ale Părţii a II-a din corpusul isaachian apar acum şi în limba română. Descriind parcursul duhovnicesc al isihastului „singuratic” de la asceza eremitică la revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu, ele se constituie într-o veritabilă Şcoală a rugăciunii şi a iubirii care deschide perspectivele generoase, dar şi provocatoare, ale unei eshatologii universaliste şi optimiste.

Traducerea celor 41 de „cuvinte” (incluzând 405 Capitole gnostice) recent descoperite e însoţită de o serie de studii care permit pentru prima dată cititorului român o viziune obiectivă asupra nenumăratelor probleme de natură istorică, literară şi teologică ridicate de acest nou şi necunoscut Isaac. Aşa cum nimerit spunea recent părintele Alexander (Golitzin): „Isaac e nu numai minunat şi sfânt. E şi tulburător. […] Poate că Dumnezeu ne-a lăsat acest sfânt ca un delicat semn de întrebare pus peste unele din certitudinile noastre. Nu asupra celor esenţiale, ci asupra altora pe care noi — iar nu Dumnezeu — le-am declarat sigure. Fie ca Isaacul Său să ne tulbure pe noi toţi, iar noi, drept urmare, să creştem în iubirea pe care Sfântul Isaac n-a obosit să o laude."

Unul din evenimentele majore în plan duhovnicesc ale sfârşitului secolului XX este redescoperirea în manuscrise salvate miraculos de la distrugere a unor scrieri uitate şi considerate definitiv pierdute aparţinând Sfântului Isaac Sirul. Ascet singuratic din secolul VII, născut în Qatar şi trăitor în ţinuturi aflate azi în Irak şi Iran, Sfântul Isaac era cunoscut ca autor al 90 de „cuvinte” duhovniceşti extrem de intens citite în Răsăritul ortodox. În 1983 a fost regăsit la Oxford unicul manuscris medieval complet al „Părţii a II-a” a scrierilor sale, cuprinzând 41 de „cuvinte către singuratici”. El a reprezentat o veritabilă revelaţie oferind tabloul complet şi surprinzător al unei gândiri duhovniceşti unice. Experienţa eremitică şi isihastă se modela pe revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu constituindu-se într-o extrem de proaspătă şcoală a rugăciunii şi iubirii în orizonturile generoase ale unei soteriologii şi eshatologii universaliste şi optimiste. Surprizele nu s-au oprit aici. În 1990 a fost identificat într-o bibliotecă privată din Teheran alt manuscris siriac. Copiat între 1900–1903 în zona lacului Urmia, el cuprindea 17 „cuvinte” aparţinând „Părţii a III-a” a scrierilor Sfântului Isaac, dintre care 14 erau total necunoscute. Restituite recent de Sabino Chialà, monah de la Bose, ele dezvoltă şi precizează teme aflate în inima meditaţiilor sale ascetico-teologice: rugăciunea, harul şi mila infinită a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Veritabil breviar al scrisului Sfântului Isaac, „cuvintele” „Părţii a III-a” oferă nu doar o neaşteptată întregire a imaginii gândirii sale duhovniceşti, ci şi o călăuză practică de prim rang pentru toţi creştinii doritori să se apropie de Dumnezeu.

Scrierea care vede lumina tiparului intaia oara intr-o limba moderna este unica in felul ei in intreaga literatura religioasa a Rasaritului ortodox. Ea nu se incadreaza in nici o categorie. Nu apartine literaturii omiletice, stralucit reprezentata de Parintii Bisericii, mai ales in „epoca de aur”, iar in literatura de spiritualitate sau duhovniceasca, din care face parte prin natura temelor cuprinse intr-insa, ocupa un loc inconfundabil, nesemanand ca modalitate de redactare cu nimic din ceea ce cunoastem si a fost adunat in marea colectie editata de Sfintii Macarie din Corint si Nicodim Aghioritul sub titlul celebru Filocalia sfintilor neptici.
Ideea de a alcatui 32 de „Cuvinte” adresate propriului suflet, intr-o continua dojana, dar abordand numeroase teme comune intregii literaturi duhovnicesti, il asaza pe autor intr-o pozitie cu totul singulara. Tot ce se stie sigur la ora actuala despre carte si despre autor este ca s-au bucurat de mult interes, scrierea ajungand pana la noi intr-un relativ mare numar de manuscrise, inventariate prima oara de catre invatatul grec Demostene Russo.
Pentru istoria culturii romane scrierea monahului Simeon are o importanta capitala: patru din cele 32 de „cuvinte” ce alcatuiau cartea — atribuita in mod eronat de primul ei editor lui Simeon Metafrastul — au fost alipite de Neagoe Basarab la Invataturile catre fiul sau Theodosie. Aceasta facea din cultura noastra singura pe taramul careia a dat roade.
Darul pe care, la sugestia pe care i-am facut-o, parintele diacon Ioan Ica jr a tinut sa-l faca prin aceasta traducere Bisericii si Culturii Romane chiar in ajunul proclamarii locale a canonizarii Sfantului voievod Neagoe Basarab, este esential in acest sens. Se deschide prin aceasta infaptuire un intreg orizont duhovnicesc in care este asezata „intaia mare carte a culturii romanesti”, cum a numit Constantin Noica opera lui Neagoe Basarab. Avem posibilitatea, in sfarsit, sa vorbim in deplina cunostinta de cauza de problema ridicata cu peste un secol in urma de catre Demostene Russo: aceea a raportului operei domnului roman cu izvorul folosit pentru cele mai multe pagini, dupa Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Ce anume a ales si cum a fost folosita de intaiul nostru mare scriitor aceasta scriere unica in literatura Rasaritului ortodox nu mai este de acum inainte, si pentru totdeauna, o problema acoperita de ceata nestiintei. 

„E atat de tainic taramul lacrimilor”, spunea un important scriitor al acestui secol, Antoine de Saint-Exupery. O tara misterioasa, ai carei exploratori si cartografi au fost sfintii si crestinii rasariteni aflati in cautarea desavarsirii pe urmele Evangheliei lui Iisus Hristos. Valorificarea subtila si complexa a afectivitatii, a plansului si intristarii, a suferintei si lacrimilor prefacute in izvor de bucurie si seninatate interioara e proprie crestinismului rasaritean, fiind una din trasaturile care disting cel mai limpede spiritualitatea ortodoxa de restul traditiilor religioase si spirituale ale umanitatii.
Cartea lui Irénée Hausherr publicata aici este monografia clasica asupra acestei teme esentiale, dar uitate si rastalmacite. Plecand de la precizari terminologice indispensabile si pe baza unei ample treceri in revista comentate a principalelor texte care vorbesc despre aceasta, incepand cu teologii alexandrini (secolul III) si sfarsind cu Sfantul Nicodim Aghioritul (inceputul secolului XIX), lucrarea ofera cititorului interesat de ascetica si mistica o imagine precisa a dimensiunilor si semnificatiilor duhovnicesti ale plansului (penthos) si strapungerii (katanyxis) inimii in spiritualitatea rasariteana.

Sunt prezentate pe rand cauzele plansului duhovnicesc, plans ascetic izvorat din starea de pocainta permanenta a crestinului convertit, mijloacele dobandirii si mentinerii lui, principalele obstacole care-l stavilesc, precum si efectele si roadele lui esentiale in sustinerea autenticei vieti duhovnicesti.

Plecând de la personalitatea duhovnicească È™i scrierile avvei Evagrie Ponticul, precum È™i de la spiritualitatea monahismului egiptean din secolul IV, părintele Gabriel Bunge abordează în cartea de faÈ›ă una din temele cele mai delicate È™i profunde ale vieÈ›ii creÈ™tine în general care cunoaÈ™te o arzătoare actualitate. 
Într-un moment în care nu doar sensul autentic al paternităÈ›ii este contestat, ci însăÈ™i ideea de „tată” È™i de „mamă” e într-o criză profundă, cartea părintelui Gabriel ne oferă în oglindă patristică portretul adevăratului părinte duhovnicesc: om al rugăciunii È™i blândeÈ›ii, acesta e cunoscătorul È™i transmiÈ›ătorul unei experienÈ›e personale a misterului RevelaÈ›iei creÈ™tine pe temeiul sigur al dogmelor È™i vieÈ›ii Bisericii. Înfiat È™i născut din Dumnezeu prin Duhul Sfânt, credinciosul povăÈ›uit de un părinte duhovnicesc experimentat e călăuzit spre adevărata gnoză creÈ™tină, care nu este decât cunoaÈ™terea experimentată în rugăciune a Tainei Sfintei Treimi. Gnoza/cunoaÈ™terea creÈ™tină autentică e rezultatul unei pedagogii mistagogice indispensabile. NedespărÈ›ită de blândeÈ›e È™i smerenie, ea culminează în comuniunea interpersonală mistică a credinciosului înfiat cu Paternitatea divină supremă.

A fost hirotesit citeÈ› de Vasile cel Mare în Capadocia È™i apoi hirotonit diacon de Grigorie din Nazianz, al cărui secretar a fost, în Constantinopol. A fost găzduit cu prietenie în Ierusalim de Melania È™i Rufin, È™i în 392 s-a stabilit în Egiptul monahilor. Evagrie din Pont (346–399) a trăit aici ultimii È™aptesprezece ani ai vieÈ›ii ca ucenic al lui Macarie Alexandrinul, devenind el însuÈ™i avvă iscusit È™i părinte duhovnicesc căutat.
 Două vechi manuscrise siriace (din secolele VII È™i IX) ne-au transmis doar în traducere o colecÈ›ie de 62 mici scrisori cu caracter personal, precum È™i alte două scrisori mai ample, veritabile tratate teologice în formă epistolară. Ele au fost traduse È™i studiate pentru prima dată de părintele Gabriel Bunge, care a înÈ›eles că ne oferă un acces unic atât în intimitatea faimosului monah al pustiei Egiptului, cât È™i în gândirea sa teologică cu valoarea unui adevărat testament.
 Descifrate de exegeza inegalabilă a schimarhimandritului Gabriel, el însuÈ™i eremit, comoara unică a acestor „scrisori din pustie” oferă cititorului acestui volum totodată cea mai vie È™i adevărată introducere în viaÈ›a È™i gândirea omului È™i monahului exemplar care a fost avva Evagrie Ponticul. 

Scrisă într-un stil simplu È™i accesibil, cartea de faÈ›ă oferă o excelentă sinteză a elementelor ce alcătuiesc „practica” rugăciunii personale aÈ™a cum s-a cristalizat aceasta în cele mai vechi È™i autorizate documente È™i mărturii ale spiritualităÈ›ii creÈ™tine din secolele III–IV.

Autorul ei, eruditul monah Gabriel Bunge, este un iubitor entuziast È™i lucid al TradiÈ›iei răsăritene. El pune astfel la dispoziÈ›ia cititorului modern interesat un „ghid practic” — veritabil abecedar al rugăciunii — care să conducă la o revitalizare È™i reasumare existenÈ›ială a modului patristic al rugăciunii propus de TradiÈ›ia autentică a Bisericii.

Pentru a fi însă eficientă È™i vie, nu doar culturală, această recuperare trebuie să ia aminte la sfatul avvei Evagrie Ponticul: „Nu vorbi numai cu plăcere despre faptele PărinÈ›ilor, cere-È›i de la tine È™i săvârÈ™irea întru osteneală a faptelor lor.”

Parcurgand cu atentie cest volum al Patericului sinait, cititorulpare sa cutreiere aievea, ca un inchinator evlavios, in toata aceasta pustie vasta, muntoasa si aspra, dar si plina de har, pare sa strabata nenumarate vai si sa urce nenumarate varfuri de granit unde erau cuiburile ascetilor.  In acest fel, el se lipseste cu siguranta de hrana si apa pamanteasca, dar primeste in schimb hrana tar, duhovniceasca, si apa duhovniceasca ce curge spre viata vesnica.  Simte ca-l inspira si il umplu de har chipurile cuviosilor care au cinstitele lor sudori ascetice, cu curgerile lacrimilor lor si, de multe ori, cu sangele sfant al martiriului au udat pamantul lipsit de apa al Sinaiului.

Figura esentiala a Bisericii din secolul II dupa Hristos, Sfantul Iustin Martirul si Filozoful (cca 100–165 d.Hr.) a fost o personalitate unica in felul ei. Destinul si opera sa au fascinat si contrariat din epoca sa si pana in zilele noastre. Dublei sale identitati de crestin filozof si filozof crestin i s-a adaugat aceea de martir pentru Hristos. Un martir paradoxal insa, filozoful crestin Iustin fiind martirizat sub domnia unui imparat filozof (Marcus Aurelius) in urma conflictului cu un alt filozof (Crescent) intr-un proces in care a fost judecat si condamnat la moarte impreuna cu alti sase crestini de un alt filozof ajuns prefect al Romei (Rusticus).

Textele reunite in volumul de fata sub forma unui multiplu dosar — confesiv, hagiografic si liturgic — reflecta strania scindare a memoriei ecleziale a Sfantului Iustin prezent in sinaxare dedublat intr-un Iustin filozoful otravit si un Iustin martirul decapitat. Studiul final prezinta etapele si cauzele acestei deveniri, pledand totodata pentru unitatea constitutiva a destinului si gandirii Sfantului Iustin filozoful-martir. Aceasta in lumina unei intelegeri martirice despre adevarata filozofie, cea care l-a condus pe Sfantul Iustin la intalnirea si moartea sa pentru Hristos, Logosul rastignit.