Editura Evanghelismos - Libraria ta virtuala!

Carti online gratuite (nou)

Cartea, împodobită cu icoane color, conține texte extrase din ultima ediție a Molitfelnicului, cuprinzând slujba completă a Sfântului Maslu, Rugăciuni la felurite neputințe și boli, Rugăciuni la boli molipsitoare și primejdii de obște, precum și Rânduiala împărtășirii grabnice a celui bolnav. Având avantajul unui format ușor de mânuit, noua ediție vine în întâmpinarea nevoilor practice ale sfințiților slujitori ai Altarului, fiind de folos atât la săvârșirea în biserică a Sfântului Maslu, cât și la rugăciunile făcute la căpătâiul bolnavilor în casele lor sau în spitale.

In timp ce unul dintre Parintii Desertului o numea cea mai mare dintre toate virtutile, Sfantul Cosma de Aitolia, marele apostol al Greciei moderne, numeste smerenia, alaturi de dragoste, una din aripile care il inalta pe crestin spre rai.  Sfantul Maxim Marturisitorul a considerat-o "prima temelie a virtutilor", iar Sfantul Ioan Hrisostom ne spune ca smerenia il poate inalta pe om "din insusi abisul pacatelor".  In centrul spiritualitatii ortodoxe, ba chiar in miezul teologiei ortodoxe se regaseste cunoasterea smereniei.  Daca nu sunt inradacinate in smerenie, toata cugetarea teologica, toate virtutile si orice stradanii duhovnicesti se darama aidoma unei case construite pe nisip.

Propun cititorilor o carte adresată deopotrivă copiilor, elevilor (preadolescenți și adolescenți) și celor care sunt educatori (profesori, părinți, bunici). Ea poate servi educației religioase, în școală și în familie, în România sau pe lângă biserici în alte părți ale lumii.
În vremuri în care multiculturalitatea devine o realitate cotidiană, credința rămâne un punct de sprijin pentru a face față provocărilor multiple.
A-i educa pe copii și pe tineri în spiritul valorilor moral-religioase poate fi un fundament de preț pentru ceea ce va însemna viitorul societății umane.
 
 AUTOAREA...„ Își freacă mâinile transpirate și dă să se întoarcă în bancă. Un ropot de aplauze se ridică în aer și Dan rămâne năuc. „ Bravo, măi, ai făcut o treabă faină!” Îi spune Răzvan din banca a doua pe lângă care trece încă uimit. 
Se aude glasul profesorului.
„Ai dreptate, Răzvane, și mă bucur că și vouă v-a plăcut. Nu uitați că materialele sunt la bibliotecă.” 
„Nu ne puteți da acum să citim și le trecem de la unul la altul, iar cînd nu mai e nimeni doritor le ducem la bibliotecă?”
„Își ia cineva responsabilitatea să urmărească treaba asta?”
Răzvan sare primul: Eu domnule profesor!
Ana se angajează și ea: Bine tu să urmărești un exemplar și eu pe al doilea. Cine se înscrie primul la mine? Dau materialul în ordinea înscrerii.
Dan, încă nedumerit, urmărește grămada strânsă în jurul celor doi colegi. Mai toți din clasă s-au adunat acolo. Doar Costel a rămas stigher și oarecum dezinteresat în banca lui. Dar, parcă nu-i place să fie singur. Și se ridică și el într-un târziu.
Profesorul îi urmărește și pare dus pe gânduri.
„Uite, se poate mișca ceva și la copiii ăștia cărora pare să le pese doar de telefoane, de platforme și de mesajele prescurtate”!
Zâmbește profesorul cu suprindere, chiar cu uimire. Cu speranță zâmbește, privindu-și elevii cu drag, mai mult ca niciodată. Se pare ca a reușit să facă din mlădițele din grădina în care trudește, mlădițe vii pe care Vița Sfântă le va binecuvânta cu roadă multă. Ele nu se vor usca, nu vor fi aruncate afară și nu vor sfârși nici în foc. Îi mulțumește Lucrătorului Sfânt din vie că l-a luminat să găsească, cu răbdare, calea spre a-și călăuzi ființele plăpânde spre a rămâne parte curată din viță. Se pare că ele sunt pe calea cea dreaptă spre a descoperi Adevărul, Cuvântul și Iubirea. Descoperirea însăși ține de înțelegerea acestora, de respectul pentru toți cei ce s-au jertfit, într-un fel sau altul, pentru ca via sa rămână vie.”

Timpurile sunt vitrege; un singur lucru ne mai rămâne: smerenia. Trebuie să te smereÈ™ti! Acesta este lucrul cel mai de preţ şi cel mai de folos! GrăieÈ™te prorocul David: „Jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit; inima înfrântă È™i smerită Dumnezeu nu o va urgisi.”
Mai bine un păcătos smerit decât un drept plin de mândrie! Trebuie să petreci împreună cu Domnul prin rostirea Rugăciunii lui Iisus. În mintea ta, în inima ta, în cugetul tău È™i pe buzele tale pururea să fie: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieÈ™te‑mă pe mine, păcătosul.”
Cât de fragile sunt cele pământeÈ™ti: È™i frumuseÈ›ea, È™i sănătatea! Să-I aducem mulÈ›umită Domnului È™i să ne mărturisim înaintea Lui neputinÈ›a È™i nevrednicia, să Îi mulÈ›umim cu smerenie.
Ieromonahul Nikon

EdiÈ›ia de faÈ›a face parte din volumul "Jurnalul ultimului duhovnic de la Optina" apărut în 2005.

Daca virtutea curatiei este cea mai minunata cununa asezata pe fruntea crestinilor celor curati cu inima, smerita cugetare este insa cea mai discreta si ca mai inmiresmata floare a acestei cununi.  Nu intamplatorunii numesc smerita cugetare viorea intre virtuti. 

Cartea este o surpriză plăcută pentru iubitorii de literatură religioasă, întrucât conţine o selecţie din opera unui autor creştin fascinat de libertate, de frumos, de Absolut, cunoscut în societatea literară românească încă din perioada interbelică şi elogiat de criticii vremii. 

  Vasile Militaru s-a născut la 19/21 septembrie 1886 în localitatea Dobreni-Câmpurelu, jud. Ilfov, şi a început să scrie de la vârsta de 15 ani, debutând publicistic în 1904 la revista „Literatură şi artă română”. Primul volum de poezii – „Strop de rouă” – l-a publicat în 1919, fiind urmat de alte volume care au reunit, în special, „cugetările în versuri” publicate în ziarul Universul între anii 1927-1930. Poezia lui Vasile Militaru satirizează demagogia, servilismul, ipocrizia etc.; însă de o importanţă capitală este opera sa religioasă. Un prim volum de poezii remarcat este Psaltirea în versuri (1933), premiat de Academia Română, dar opera sa de căpătâi rămâne Divina Zidire, la care a lucrat peste 25 de ani (1926-1955). 
  Comunismul nu l-a „uitat” nici pe el în tăvălugul său nimicitor de talente... Întrucât a refuzat să se conformeze principiilor ideologice ale timpului, Vasile Militaru a fost arestat şi a primit o pedeapsă totală de nu mai puţin de 32 de ani de închisoare şi 10 ani de degradare civică pentru „crimă contra uneltirii sociale”. De asemenea, Securitatea i-a confiscat averea şi i-a incendiat manuscrisele. Vasile Militaru, poet creştin şi mărturisitor al credinţei, a murit la 8 iulie 1959, în detenţie la penitenciarul de la Ocnele Mari. 
  Prezentul volum, care poate fi privit ca un omagiu adus acestui poet, căzut într-o nedreaptă uitare, a apărut prin grija domnului profesor universitar emerit N. Barbu, cu sprijinul pr. dr. Anton Despinescu şi a pr. dr. Ştefan Lupu. Acesta este un prim volum care reuneşte trei cicluri de poezii – Psalmii Vieţii fără Moarte, Şoaptele Îngerilor şi Poemele nemuririi –, păstrate până în prezent în manuscris de N. Barbu. În Cuvântul explicativ, N. Barbu prezintă odiseea acestor manuscrise pe care autorul le-a lăsat amicului său din Bucureşti Alexandru Caţichi, totodată rudă a lui N. Barbu. Manuscrisele au fost păstrate în aşteptarea unor vremuri mai bune, care aveau în cele din urmă să răsară şi peste pământul românesc. 
  Putem observa că mai multe poezii au fost scrise chiar în anii ’50, când iarna comunistă era deja instalată. Autorul parcă sfidează cutezător timpurile, fiind încrezător în adevăratul Stăpân al istoriei. Poezia lui Vasile Militaru este o strigare vibrantă după dumnezeire, un plânset pios, nemângâiat după Tatăl ceresc. Deşi era conştient de riscurile evidente la care se expunea, numai moartea a putut frânge glasul inimii sale; acel glas care dorea să cânte frumuseţea celui care se ştie iubit de Dumnezeu. 
  Această nouă apariţie editorială a Editurii Sapientia este o invitaţie caldă de a intra în intimitatea spirituală a acestui poet, aruncat într-un con explicabil de umbră, dar care a realizat o adevărată operă de răspândire a mesajului evanghelic şi care şi-a câştigat un loc de frunte în galeria poeţilor creştini români.

A. Dumitrescu

Pe timpul Imparatiei lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al romanilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tâlcuieşte „înţelepciune”. Aceasta, după numele său, petrecea viaţa în credinţă creştinească, cu înţelepciune; o astfel de înţelepciune o laudă apostolul Iacov zicând: „Înţelepciunea cea de sus întâi era curată, apoi paşnică, blânda, bineplăcută, plină de milă şi de roade bune” (3,17). Această înţeleaptă Sofia, când trăia în însoţire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuţi evanghelice: pe cea dintâi a numit-o Pistis (Credinta), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înţelepciunea cea creştinească, dacă nu bunătăţile cele plăcute lui Dumnezeu? Dar, după naşterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curând, şi vieţuia cu dreaptă credinţă, plăcând lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul şi cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale. Pe acestea le creştea într-o astfel de învăţătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă aşa înţeleaptă, că purtând numele bunătăţilor celor mari evanghelişti, nu trebuia mai mult decât să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuţii al cărei nume îl purta, ceea ce s-a şi făcut. Crescând ele cu anii, creşteau într-însele şi bunătăţile; şi au învăţat bine cărţile prorocilor şi ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învăţăturilor şi se nevoiau la citire, la rugăciune şi la osteneli casnice, supunându-se sfintei, de Dumnezeu înţelepţitei lor mame, sporind şi înaintând de la o faptă bună la alta şi mai bună şi se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.

Am cunoscut-o pe maica Mariami Leonte în urmă cu 25 de ani, pe cînd ajunsesem la mănăstirea Văratec pentru a definitiva documentarul „Sub tălpi È›ărâna Moldovei” dedicat pelerinajelor făcute în zonă de Garabet Ibrăileanu.

Această lungă prietenie s-a concretizat, peste ani, în numeroase proiecte culturale È™i editoriale – începînd cu salvarea chiliei în care a locuit Mihai Eminescu È™i cu volumul ce practic l-a făcut cunoscut tuturor pe sihastrul Proclu Nicău È™i terminînd cu o serie fascinantă de pelerinaje făcute împreună la marii duhovnici ai NeamÈ›ului.

În toată această perioadă doar o singură dată a acceptat, cu mare greutate, să se destăinuie È™i să-È™i povestească viaÈ›a într-un interviu de aproape 2 ore È™i asta numai cu promisiunea că voi da totul cititorilor abia după ce maica Mariami va pleca la Domnul.

Nu credeam atunci, în vara anului 2000, că acest lucru se va petrece atât de curînd, că se va stinge la numai 50 de ani abia împliniÈ›i.

Astăzi, prin acest volum, putem cu toÈ›ii să descoperim personaliatea fascinantă a acestei mari monahii a Văratecului care, sunt convins, abia acum îÈ™i va putea arăta adevărata valoare.

Fabian Anton

Parintele Nicolae Tanase raspunde raspicat si luminos la griji si ingrijorari din cele mai incarcate de povara veacului astfel ca, volumul de fata abordeaza subiecte ca: prietenia, iubirea, casatoria, valoarea vietii si libertatea cuplului, familia in post si postul in familie, avortul, singuratatea etc.  Este o carte care ne ajuta, printre altele, sa intelegem rolul familiei in societate, rolul femeii in familie, precum si cel al barbatului.

EdiÈ›ia a doua, revizuită

„Sparge tăcerea” este un loc de întâlnire creat pentru cei care nu-È™i mai puteau păstra durerea în tainele întunecate ale inimii È™i doreau să-i dea glas în faÈ›a altei inimi. Durerea unei suferinÈ›e formate din frică, ruÈ™ine, vinovăÈ›ie È™i uluire, dacă nu este trăită cu Dumnezeu È™i aÈ™a cum ne învaÈ›ă El, intră într-o memorie acuzatoare pe care nimic n-o va putea reduce la tăcere. DeÈ™i negată È™i îngropată în uitare, nu va dispărea, ci va striga cu putere atât prin bolile trupului, cât È™i prin cele ale sufletului ca: frică, dispreÈ› de sine, violenÈ›ă faÈ›ă de propria persoană sau de aproapele, refuzul dreptului la bucurie prin alegerea unei vieÈ›uiri în patimi È™i păcate mascate de tot felul de „întâmplări nefericite”, „ghinioane”...

Unindu-ne cu Dumnezeu È™i mărturisind Lui felul în care „ne-am scris” È™i ne-am trăit „povestea vieÈ›ii” fără El, vom ajunge să ne descoperim adevărata poveste a vieÈ›ii noastre, aÈ™a cum este ea păstrată în „memoria Lui plină de iubire”. Și aÈ™a, oricât de tragică sau dureroasă, sau ruÈ™inoasă ar fi fost ea, va deveni povestea mântuirii noastre.