Editura Evanghelismos - Libraria ta virtuala!

Carti online gratuite (nou)

Pentru răstimpul de înfrânare şi nevoinţă al Păresimilor, nimic nu-l întăreşte mai mult pe postitor şi nu îi uşurează mai tare sarcina decât cuvintele sfinţilor. În această carte mică, dar bogată în învăţături de mare frumuseţe şi adâncime, ­
patru dintre cei mai mari îndrumători ai Ortodoxiei ne ­arată cum să ne curăţim sufletul pentru a ne împărtăşi cu vrednicie, încât postirea noastră să aibă deplină roadă, şi, lucru de o însemnătate deosebită în aceste vremuri zbuciumate, să dobândim împăcarea cu noi înşine şi cu ceilalţi.
„Fericit omul care stăruie în rugăciuni şi rabdă în postiri şi se bucură în privegheri... ridicându-şi ochiul la cer, spre Domnul, cugetând la Cel ce şade pe tronul slavei şi cercetează inimile şi străbate rărunchii! Căci unul ca acesta se bucură de bunătăţile cele veşnice şi se face fiu şi frate şi prieten şi moştenitor al lui Dumnezeu. Faţa acestuia va străluci ca soarele în Ziua Judecăţii, şi el va moşteni Împărăţia cerurilor.” (Sfântul Chiril al Alexandriei)

• Praznicele Maicii Domnului
• Cuvintele Maicii Domnului
• Sfântul Botez
• Sfânta Liturghie
• Mersul la biserică
• Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru
• Despre pocăinţă 
• Perioada Triodului

Către care alta voi alerga, Curată?
Unde altundeva voi merge să mă mântuiesc?
Unde mă voi duce? Pe cine să găsesc adăpostire?
Pe cine fierbinte ajutorare?
Pe cine în strâmtorări ajutor?
Întru tine una nădăjduiesc, întru tine una mă şi laud
şi la tine, îndrăznind, mă adăpostesc.
Paraclisul cel mare al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

 Cititorii interesaÈ›i de spiritualitatea athonită pot regăsi în paginile acestui volum un veritabil breviar de cultură duhovnicească È™i monahală, o experienÈ›ă creÈ™tină deplină, marcată de înnoirea vieÈ›ii în duh, predată nouă de unul dintre cei mai de seamă vieÈ›uitori contemporanidin Sfântul Munte Athos, monahul Moise Aghioritul. DeÈ™i cunoscut mai puÈ›in creÈ™tinilor È™i monahilor români, cuviosul Moise Aghioritul a intrat deja în conÈ™tiinÈ›a creÈ™tinilor eleni din ultima jumătate de veac ca un adevărat Apostol al Cuvântului, un far È™i sprijin călăuzitor în confuzia spirituală a lumii în c

Patimile se mişcă înlăuntrul nostru pentru că sunt încuibate în noi, le-am dat bineÈ›e, discutăm cu ele, le îngrijim, le iubim chiar, le îndreptăţim, le socotim mai mici decât ale semenilor din preajma noastră şi astfel amânăm în mod deliberat alungarea lor. Cultivarea patimilor înseamnă totodată o primejdioasă mulţumire de sine, un narcisism stânjenitor…
Lacrimile lui Adam înaintea grădinii Raiului au fost începutul trezviei, al curăţiei, al pocăinţei, spre luminare şi nepătimire. Este de mare trebuinÈ›ă să se nască în inima omului împotrivirea asupra patimii. Potrivit Tradiţiei ortodoxe, el trebuie să se nevoiască cu răbdare, stăruitor, cu grijă, cu sinceritate şi cu smerenie pentru omorârea patimilor. Trebuie ca omul să se liniştească, să-şi adune mintea, să-şi concentreze puterile, să-şi cunoască posibilităţile, să studieze, să se roage, să plângă, să se smerească, să aibă o viaţă tainică.
În această frumoasă şi sfântă luptă a omului pentru tămăduirea de patimi, Însuşi Hristos este Înaintemergător, pe Carele suntem chemaţi să Îl urmăm cu credinţă, cu dragoste, în chip liber, cu mărinimie, cu bucurie şi cu jertfelnicie.
Monahul Moise s-a născut în Atena la anul 1952. S-a nevoit în viaÈ›a monahală, în Muntele Athos, timp de mai bine de 30 de ani. S-a îndeletnicit cu iconografia, pictura – portrete din viaÈ›a athonită, poezia, critica È™i redactarea de carte. A scris zeci de cărÈ›i È™i a susÈ›inut omilii în Grecia È™i în afara graniÈ›elor ei. A îndeplinit funcÈ›ia de prim-secretar al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte È™i reprezentant administrativ al Schitului Sfântul Pantelimon, ce aparÈ›ine de Mănăstirea CutlumuÈ™. A fost redactor-È™ef al publicaÈ›iei athonite Protaton È™i StareÈ›ul colibei Sfântul Ioan Gură de Aur din cadrul Schitului amintit anterior.
A trecut la Domnul la data de 1 iunie 2014 după o perioadă îndelungată de suferinţă . 

Subiectul credinţei lui Dumnezeu în om nu este adesea un subiect de conversaţie sau de reflecţie şi totuşi este un subiect atât de minunat! Dumnezeu ne‑a chemat pe toţi, întreaga umanitate, din nefiinţă. El ne cheamă la existenţă pe fiecare dintre noi din acelaşi neant, nimeni nu se naşte fără voia Lui. Aşa că, din prima clipă a existenţei noastre, există o legătură foarte profundă între Dumnezeu şi noi. El ne‑a chemat, iar noi am apărut în faţa Lui. Dumnezeu creează, ne cheamă pe fiecare dintre noi la existenţă cu o iubire inexprimabilă şi de neînţeles faţă de noi. De neînţeles, pentru că El ştie cine suntem. Cunoaştem cât de puţin receptivi suntem la iubirea umană şi, cu atât mai puţin, la cea divină. Or, Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi să fim, pentru a putea intra în taina iubirii reciproce cu El. El este Mirele întregului cosmos, iar fiecare suflet omenesc este ca o mireasă. El ne cheamă în mod liber pe fiecare dintre noi la existenţă, ca şi cum ar avea încredere că nu‑I vom trăda aşteptările.

Parintele Profesor Dumitru Staniloae omagiat prin sase studii teologice.

Subiect actual al dragostei devine omul numai cînd primeşte în sine dragostea lui Dumnezeu, dar capacitatea de a deveni subiect al dragostei ce coboară de sus, trebuie să o aibă el. Şi trebuie să înţelegem această capacitate de a deveni subiect al dragostei divine nu ca o capacitate de recepţie pasivă, ci ca o capacitate de a şi-o însuşi şi de a creşte în ea şi prin eforturi proprii, căci omul trebuie să colaboreze la mântuirea sa (Preotul Profesor Dumitru Stăniloae. 

Atat in scrierile Sfantului Siluan, cat si in cele ale Parintelui Sofronie teologia principiului ipostatic este infatisata in mod catafatic, desi continutul ei este necuprins si negrait.  La amandoi predomina acelasi element pozitiv, caci amandoi vorbesc despre un Dumnezeu cunoscut si iubit, ale Carui lumina si prezenta se salasluiesc in inima omului in chip simtit.  Dumnezeu il umple pe om cu harul Duhului Sfant intr-un mod personal si unic.  Fiecare om este o persoana, un purtator al principiului ipostatic, pentru ca este zidit dupa chipul si asemanarea Ipostasului Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu.  Omul si-a primit principiul ipostatic prin porunca plasmuitoare a lui Dumnezeu.  Fiind zidit dupa chipul si asemanarea Facatorului sau, el vine in lume purtand in sine un principiu care, precum in Fiinta dumnezeiasca, la fel si in fiinta omeneasca, nu este nicidecum un principiu limitativ, ci unul care poate sa se dezvolte si sa se desavarseasca, pana ce se umple de plinatatea fiintei divino-umane.  Numai Dumnezeu poseda principiul originar al Fiintei, iar centrul Fiintei Sale, principiul Ei cel mai launtric, este Persoana-Ipostasul, care reprezinta temelia a tot ce fiinteaza.  La randul sau, omul, fiind chipul lui Dumnezeu, se naste in aceasta viata potential ca persoana-ipostas.  Inlauntrul sau sunt tainuite adancuri: el are puterea de a impreuna-lucra cu Ziditorul sau pentru a asimila si vesnic a purta in sine viata cea nefacuta a Dumnezeirii.  Principiul ipostatic se dezvolta si se desavarseste in om prin lupta de a reinnoi inlauntrul sau chipul dumnezeiesc si de a redobandi starea fireasca a liberei sale determinari de sine.  Acest principiu constituie un dar cu care Dumnezeu inzestreaza faptura zidita si intelegatoare, invrednicindu-l pe om sa devina cu adevarat stapan pe propria-i fire.  Principiul ipostatic devine lucrator si se reinnoieste in om atunci cand acesta primeste cercetarea luminii nezidite, care purcede de la Dumnezeul personal si Cel fara de inceput.

Arhimandrit Zaharia Zaharou

Constantin Virgil Gheorghiu (1916‑1992) s‑a nascut în localitatea Razboieni, Neamt. Studiaza filosofia si teologia la universitatile din Bucuresti si Heidelberg. În anul 1940 primeste Premiul Regal de poezie pentru cartea "Caligrafie pe zapada". În 1942, este numit secretar de legatie la departamentul Relatii Culturale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României.

Opunându‑se regimului comunist, în 1948 se stabileste în Franta. Romanul sau "Ora 25" îl consacra definitiv în lumea libera, însa descoperirea unei opere aparute în timpul razboiului, favorabila redobândirii Basarabiei, îi va aduce autorului o serie de atacuri violente în presa occidentala. Îsi explica atitudinea într‑un nou roman – "Omul care calatorea singur" –, dupa ce petrece un timp în America. Pe data de 23 mai 1963, C.V. Gheorghiu a fost hirotonit preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris, în iunie 1966 fiind ridicat la rangul de iconom‑stavrofor. Adevarata vocatie a lui C.V. Gheorghiu ramâne însa cea literara.

Dupa parerea mai multor specialisti, romanul "Omul care calatorea singur", aparut acum pentru întâia oara pe piata româneasca de carte, este considerat a fi cea mai buna carte a lui C.V. Gheorghiu, fiind tradus în zeci de limbi.

Parintele Zaharia se inscrie intr-o aleasa scoala de spiritualitate monahala ortodoxa fiind fiu duhovnicesc al vrednicului de fericita pomenire Arhi­mandrit Sofronie Saharov, el insusi ucenic al Sfan­tului Siluan Athonitul. „De altfel, din ravna misionara a Parintelui Zaharia a rodit si continutul acestei carti, care cuprinde cuvantarile duhov­nicesti rostite de Preacuviosia Sa in timpul unei vizite pe con­tinentul american, in anul 2007.  Si, probabil, nu s-ar gresi daca s-ar spune ca „inima", in calitatea ei de insondabil centru al persoanei umane si al vietii ei duhovnicesti, reprezinta pre­ocuparea esentiala a cugetarii teologice a Parintelui Zaharia.  De aceea si titlul acestui volum contine graitoarea formulare a Sfantului Apostol Petru, Omul tainic al inimii”, se mentioneaza in Cuvantul inainte semnat de Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane.  Aceasta carte este de mare folos, mai ales in anul 2014, ca An omagial al Sfintei Spovedanii si al Sfintei Impartasanii deoarece acorda o mare importanta pocaintei ca stare si lucrare de innoire duhovniceasca a omului credincios.

De ce L-a trimis Tatăl pe Fiul Său în lume? L-a trimis pe Hristos Domnul să caute comoara Sa pe pământ.
Omul este comoara lui Dumnezeu pe care moartea o ascundea mereu. Pe om îl ascundea sub pământ. Aici L-a trimis Dumnezeu-Tatăl pe Fiul Său să-I caute comoara È™i s-o aducă în Cer.
Fii binecuvântată, comoară a lui Dumnezeu pe pământ!

Tributar eforturilor practice și concrete de a-i ajuta pe oameni în urcușul lor duhovnicesc, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic împărtășește publicului larg o nouă lucrare sintetică, cu nădejdea că lecturarea ei este extrem de benefică în contextul contemporan.De data aceasta, tema demersului științific și teologic pe care l-a întreprins Înaltpreasfinția Sa este mai anevoioasă, dat fiind faptul că dezbate parcursul sufletului după moarte, aspect care în decursul timpului, din pricina anumitor incertitudini, a generat devieri de la dreapta credință și, implicit, apariția învățăturilor greșite.În excursul său, autorul arată că omul este sortit morții trupești, ca urmare a păcatului și a lipsei de pocăință a lui Adam. Dar cu toate acestea, Sfânta Scriptură ne învață că viața nu încetează după moartea fizică, ci trece într-o existență superioară, în care sufletul, după caz, fie își găsește fericirea și liniștea eternă în nemijlocita apropiere de Hristos, fie este supus chinurilor veșnice.Ca atare, timpul vieții pământești are sens unic: este timpul mântuirii, după cum spune Sf. Apostol Pavel (2 Corinteni 6, 2).Fiecare clipă a vieții se face prilej pentru mântuire, început de sfințenie, ocazie de comuniune cu Dumnezeul Cel viu și întoarcere din abisul împietririi conștiinței, ce avertizează asupra unei stări mai grave decât moartea trupului: moartea spirituală.Sfârșitul vieții trebuie înțeles ca o vreme a culegerii roadelor, o împlinire a lucrării în acest plan orizontal, la care suntem chemați, urmând să culegem răsplata faptelor noastre în planul vertical în ziua hotărâtă de Dumnezeu, considerată ca fiind ultima a acestei lumi: „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27).Constatăm o universalitate a credinței în nemurirea sufletului, la care se adaugă credința într-o judecată a sufletelor după moarte, ceea ce explică marea asemănare a riturilor și ceremoniilor funerare din toate religiile mari ale lumii. Omul, indiferent de apartenența sa la o anumită epocă istorică sau zonă geografică, păstrează în sufletul și în conștiința sa cele două dimensiuni esențiale ale adevărului: viața veșnică și petrecerea acesteia în Rai – „anticamera Împărăției lui Dumnezeu” (Matei 25, 34) – sau în Iad – „a cărui lumină este ca o beznă oarbă” (Iov 10, 21).Destinația sufletelor este hotărâtă la Judecata particulară care, conform Sfinților Părinți, are loc la patruzeci de zile după moartea trupului. Cu toate acestea, sentința definitivă nu este dată până la Judecata de Apoi, iar rugăciunile celor vii și rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți sunt în măsură să schimbe hotărârile lui Dumnezeu – pomenirea morților fiind o datorie și, totodată, o probă a iubirii fiecăruia dintre noi față de semeni.Cât privește criteriul Judecații, acesta este, în mare măsură, reprezentat de iubirea creștină, exprimată prin posibilitatea de a-L vedea pe Hristos în cealaltă persoană – indiferent cine ar fi aceasta –, deoarece doar această iubire este capabilă să pună început unei veșnice comuniuni cu Însuși Dumnezeu.Totodată, trebuie amintit faptul că și trupul devine nemuritor la învierea generală, după Judecata de Apoi, astfel încât cei adormiți în Hristos vor avea din nou trupuri vii, transfigurate, „asemenea trupului slavei lui Hristos” (Filipeni 3, 21), și vor trăi împreună cu Mântuitorul Hristos într-o lume nouă.Având încrustate în inimi aceste precepte teologice, care se regăsesc in extenso în paginile lucrării intitulate Omul dincolo de moarte, recomandăm cititorilor să-și rezerve câteva clipe pentru a lectura acest mic catehism, cu garanția că timpul respectiv nu va fi un timp pierdut, ci un timp al mântuirii.