Editura Evanghelismos - Libraria ta virtuala!

Carti online gratuite (nou)

„Lucrarea domnului Cosmin Lauran – Missio Israelis. O lectură misionară a Vechiului Testament – reprezintă teza de doctorat în teologie, susţinută la disciplina Misiologie ortodoxă, la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea ,,Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în anul 2016. Tema lucrării este axată pe hermeneutica misionară a Revelaţiei Vechiului Testament.
Autorul a realizat, în urma unei cercetări temeinice, o lucrare teologică interdisciplinară, în care face o hermeneutică misionară a cărţilor Pentateuhului şi propune o interpretare misionară a Vechiului Testament şi a întregii Sfintei Scripturi. Faptul că misiunea lui Dumnezeu în lume şi pentru lume şi participarea omului la aceasta este încă în desfăşurare oferă temeiul prim şi esenţial al unui astfel de demers.”

(Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel)

„Misiunea, din perspectivă biblică, este o acţiune centrată pe ideea comunicării lui Dumnezeu cu omul/creaţia în vederea realizării comu-
niunii eterne, este o acţiune ce vizează dobândirea vederii lui Dumnezeu (sugestiv în acest sens este Ieş. 33, 18 ş.u.) şi a cunoaşterii lui Dumnezeu. Există în literatura profetică şi dimensiunea sinonimă marelui mandat misionar (Mt. 28, 19) (e vorba despre Cartea Iona), dar în secţiunea neviim predominantă este ideea de mărturie, adică de misiune-mărturie despre Dumnezeu din propria viaţă. Lucrarea de faţă ne propune o astfel de lectură accentuând două modele misionare: missio Dei şi missio Israelis.
Lucrarea dlui Dr. Cosmin Lauran este o primă hermeneutică misionară a Vechiului Testament în spaţiul românesc. Laudă lui!”

(Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă)

O nouă apariție, o carte coaptă în cuptorul tradiției athonite despre viața de rugăciune, despre rugăciunea ce devine viață și înviere, scară ce se înalță dinlăuntrul pocăinței și osândirii de sine și ajunge până la simțirea dumnezeieștii înfieri. Cartea cuprinde în prima parte o tâlcuire filocalică asupra vieții de rugăciune în trăirea lui Gheronda Iosif Vatopedinul, iar în partea a doua sunt redate integral rugăciunile pe care le rostea spontan în timpul sinaxelor cu obștea sa. După volumul biografic publicat în anul 2021 – „Gheronda Iosif Vatopedinul, un surâs din veșnicie” – , cartea de față vine să întregească portretul duhovnicesc al acestui mare stareț contemporan aghiorit, un cuvios și ales ucenic al marelui Sfânt Iosif Isihastul, de la care a moștenit și numele și puterea binecuvântării sale părintești.***Părintele nostru duhovnicesc Iosif monahul a fost un om de o adâncă smerenie. Niciodată nu s-a prețuit pe sine. A avut o viață plină de osteneli, prigoniri, întâmplări neașteptate, necazuri și greutăți, dar harul lui Dumnezeu l-a ocrotit cu prisosință tot timpul. Primea disprețul, necinstea, înjosirea, osândirile și defăimările fără a ține minte răul și fără cârtire. Mulți îl acuzau că e înșelat, nebun și altele. Pe toate acestea le primea totdeauna cu multă smerenie și osândire de sine, zicând: „Nu contează, copilul meu! Cei ce ne acuză ne aduc mai mult folos decât cei ce ne laudă. Contează ce va spune Dumnezeu, cuvintele oamenilor sunt deșarte”. Mereu lua vina asupra lui. Era plin de milă, iar inima sa de părinte îi încăpea și îi ierta pe toți, fiindcă Îl încăpuse înlăuntrul ei pe Hristos.Lucrarea lui aparte, „rucodelia” sa duhovnicească cea de toate zilele erau plânsul, lacrimile, tânguirea de bucurie aducătoare, cum o numesc Părinții. Plângea necontenit la rugăciune, îndeosebi când se apropia de Sfânta Împărtășanie. Niciodată nu s-a împărtășit fără lacrimi. (Mitropolitul Atanasie de Limassol)Fericitul nostru Părinte duhovnicesc Iosif Vatopedinul a fost unul dintre cei puțini care au avut darul rugăciunii curate și neîncetate, dar și al stării care se naște dincolo de rugăciune. Cum a ajuns la aceasta și cum lucra rugăciunea în viața lui ne vom strădui să înfățișăm în această carte, folosindu-ne de învățătura sa despre rugăciune, de cele pe care le-am trăit alături de dânsul vreme de treizeci de ani, dar și de rugăciunile cu propriile cuvinte pe care le rostea spontan și pe care le înfățișăm pentru prima dată tuturor spre lectură. (Arhimandritul Efrem Vatopedinul)„Eu am cunoscut că „milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești”, iar nu Dumnezeul răzbunărilor. De aceea, stărui, nu dau înapoi. Voi bate la ușa Ta, până ce-mi voi da sufletul. Nu voi pleca, mă voi lovi cu fruntea de pragul Tău. Oare n-ai să-mi deschizi? E cu putință să nu-mi deschizi? Dacă eu, care sunt tină, mă înduioșez de durerea altuia, oare Tu, care ești atotiubire, n-ai să-mi deschizi? Da, Atotbunule, Te rog, fie-Ți milă de mine! Nu pleca, fie-Ți milă, Dumnezeul meu! Milă Îți cer. Cele ce ai adus venind pe pământ, cele ce se revarsă din Tine ca lumina din soare, cele ce se varsă din bunătatea Ta, adică dragostea și milostivirea, pe acestea Ți le cer, Doamne al meu! Rogu-Te, nu le lua de la mine!”
 Gheronda Iosif Vatopedinul 

Am alergat îndată la Palatul Mitropolitan. Intru în Cabinet şi aflu şezând pe Mitropolit în Scaun. Îi fac metanie şi îi sărut mâna. Mitropolitul, cu ochii înlăcrimaţi, spuse încetişor să‑mi aşez patrafirul şi să citesc rugăciunile Tainei Spovedaniei. Emoţionat, în faţa icoanelor, citesc rugăciunile din Molitvelnicul aflat pe birou şi nu‑mi dau seama de ce va urma. Mă cuprinde un fior, vocea mea începe să se stingă şi deodată văd pe Mitropolit căzut în Scaun şi aud cu răsuflarea întretăiată mărturisiri de păcate şi păreri de rău. În clipa în care mi‑am dat seama că am devenit duhovnic, am îngenunchiat şi sărutându‑i şi îmbrăţişându‑i genunchii ne‑am rugat împreună, apoi l‑am susţinut şi aşezat pe Mitropolit în jilţ. I‑am făcut trei metanii şi, primind binecuvântarea Ierarhului, am ieşit lăcrimând.

(lipsa text)

In viaţa oricăruia dintre noi este prezentă, în mod inevitabil, şi moartea. Suntem nevoiţi să ne despărţim, de‑a lungul existenţei noastre pământeşti, de oameni apropiaţi şi dragi, şi aceste despărţiri ne pot adeseori traumatiza profund, pentru multă vreme. Lămurindu‑ne moartea şi doliul din tripla perspectivă teologică, psihologică şi culturologică, captivanta carte a părintelui Filoteu Faros, de o uimitoare erudiţie şi profunzime, ne ajută să trecem cu bine peste aceste momente grele din viaţa noastră, primind folos duhovnicesc şi nădejde în locul traumelor şi rănilor sufleteşti.
„Redactarea unui studiu care tratează despre moarte şi doliu se confruntă cu o mare dificultate, pentru că moartea şi doliul, care au fost dintotdeauna într‑o anumită măsură teme nedorite, în zilele noastre au devenit aproape intolerabile. Creştinismul nu numai că n‑a evitat, dar a şi biruit cu desăvârşire moartea, şi de aceea este şi singurul care poate şi trebuie să răspundă nevoii imperioase a unei înfruntări a morţii şi doliului, pe care civilizaţia contemporană a învăluit‑o într‑o tăcere discretă.”
Pr. Filoteu Faros

Taina mortii si viata de dincolo de mormant l-au preocupat intotdeauna pe om.  Apostolul Pavel ne descopera ca „este randuit oamenilor ca o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecata” (Evrei 9, 27).  Moartea este despartirea sufletului de trup si este ceva inevitabil pentru fiecare om.  Iar evenimentele care preced sau care succed aceasta despartire sunt misterioase si de nedescris.

Moartea nu este un eveniment firesc pentru om, si de aceea omul n-o poate accepta, tocmai fiindca moartea n-a provenit de la Dumnezeu.  Moartea este rezultatul, consecinta pacatului lui Adam si al Evei.  Daca omul n-ar fi pacatuit, n-ar fi imparatit pe pamant moartea, care este cel mai mare vrajmas al omului.  Insa prin Hristos cel Inviat, „vrajmasul cel din urma care va fi nimicit este moartea” (I Corinteni 15, 26) si pentru om, dar si pentru intreaga creatie.

Tinta vietii crestine, dupa cum spune avva Moise, este dobandirea Imparatiei cerurilor, a vietii vesnice, care se izbuteste prin curatirea inimii, caci doar „cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).  De aceea trebuie sa traim viata sacramentala si ascetica a Bisericii, adica sa acceptam metoda tamaduitoare pe care ne-o ofera Biserica pentru curatirea inimii.

În Biserica Ortodoxă Română, această carte de cult, Molitfelnicul, tradusă parÈ›ial încă din secolul al XVI-lea, a contribuit, alături de alte tipărituri È™i manuscrise liturgice, la întărirea solidarităÈ›ii dintre românii ortodocÈ™i despărÈ›iÈ›i atunci prin graniÈ›e politice artificiale È™i, în pofida tuturor dificultăÈ›ilor istorice, i-a ajutat să păstreze unitatea de credinÈ›ă È™i de neam, cultivând limba, credinÈ›a È™i cultura poporului român. Astfel, în anul 1681, la IaÈ™i, Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei tipărea în româneÈ™te Molitvălnicul de-nÈ›ăles, iar în 1689, la Alba Iulia, Mitropolitul Varlaam al Transilvaniei tipărea o altă traducere a acestei cărÈ›i liturgice. Sfântul Ierarh Antim Ivireanul tipărea la Râmnic, în 1706, Evhologhionul, ce cuprindea È™i Sfintele Liturghii. De atunci, biruinÈ›a definitivă a limbii române în cult a fost consfinÈ›ită prin tipărirea constantă a acestei foarte necesare cărÈ›i liturgice, în diverse ediÈ›ii cu un conÈ›inut variat.

Cu timpul, Molitfelnicul È™i-a îmbogăÈ›it cuprinsul, întrucât Biserica răspunde cerinÈ›elor pastorale ale timpului prezent, prin alcătuirea de noi rugăciuni È™i rânduieli aprobate de Sfântul Sinod, menite să binecuvinteze toate aspectele vieÈ›ii creÈ™tine. Consecventă principiului de a păstra unitatea dogmatică, liturgică È™i canonică împreună cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, Patriarhia Română a îmbogăÈ›it treptat conÈ›inutul acestei cărÈ›i de cult, nu atât prin creaÈ›ii proprii, cât mai ales prin traducerea, din limbile greacă È™i slavonă, a unor noi slujbe È™i rânduieli solicitate de preoÈ›i È™i credincioÈ™i în contextul apariÈ›iei unor noi realităÈ›i cultural-sociale.

EdiÈ›ia de faÈ›ă a Molitfelnicului beneficiază de o nouă împărÈ›ire a conÈ›inutului, îndeosebi în a doua parte a sa, unde rugăciunile È™i rânduielile au fost grupate pe secÈ›iuni cu subtitluri sugestive, pentru a fi mai repede identificate de utilizatori. Au fost adăugate o serie de rugăciuni È™i slujbe noi, pentru binecuvântarea familiei, a unor instituÈ›ii È™i profesii, a căilor È™i mijloacelor de transport, dar È™i rugăciuni diversificate pentru bolnavi, pentru cei ce se luptă cu patimile È™i pentru cei întemniÈ›aÈ›i. Alte rânduieli, prezente deja în ediÈ›iile anterioare, au fost îmbogăÈ›ite în conÈ›inut. De asemenea, a fost actualizat limbajul unora dintre slujbe, evitându-se atât arhaismele ieÈ™ite din uz, cât È™i neologismele incompatibile cu exprimarea liturgică. În plus, au fost diortosite unele texte din punct de vedere gramatical È™i al topicii. Totodată, au fost introduse indicaÈ›ii de tipic ori au fost corectate È™i completate cele existente, pentru o săvârÈ™ire cât mai corectă È™i responsabilă a Sfintelor Taine È™i ierurgii, dar È™i pentru a se evita inovaÈ›iile individualiste È™i improvizaÈ›iile arbitrare, care slăbesc unitatea vieÈ›ii Bisericii.

Biserica lui Hristos, prin slujitorii ei, care sunt, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4, 1) povăţuieşte pe credincioşi pe calea mântuirii, împărtăşindu- le prin Sfintele Taine şi ierurgii, prin felurite rugăciuni şi slujbe specifice tradiţiei ortodoxe, harul, inecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu. Acestea se revarsă în chip roditor atât asupra legăturii duhovniceşti a omului cu Dumnezeu, cât şi în relaţiile omului cu semenii săi şi cu elementele creaţiei din jurul său. Sfânta Scriptură ne învaţă că „orice făptură a lui Dumnezeu este bună… căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (1 Timotei 4, 4-5).

Tradiţia apostolică şi patristică ne-a dăruit textul liturgic necesar săvârşirii Sfintelor Taine şi ierurgii de către slujitorii Bisericii. Despre această lucrare liturgică – sacramentală stau mărturie scrieri din secolul al II-lea creştin (Didahia celor 12 Apostoli, Apologia I a Sf. Iustin Martirul şi Filosoful), dar, mai ales texte din secolele al III-lea (Tradiţia apostolică a lui Ipolit, scrierile lui Origen şi Tertulian) şi al IV-lea (Constituţiile apostolice). Odată cu libertatea dăruită creştinilor prin Edictul de la Milano, al împăratului Constantin cel Mare (anul 313), cultul creştin a luat un puternic avânt, mărturiile scrise dovedind vitalitatea vieţii liturgice din această perioadă. Textele rugăciunilor, improvizate până atunci şi transmise prin viu grai, sunt acum aşternute în scris. Prima colecţie importantă de rugăciuni folosite în cult şi păstrată integral este cartea numită Evhologhionul lui Serapion, episcop de Thmuis (Egipt), ucenic al Sfântului Atanasie cel Mare, în secolul al IV-lea. Deşi denumirea de evhologhion s-a consacrat în mod oficial mai târziu, colecţia a apărut ca o necesitate liturgică practică pentru orice comunitate creştină. De atunci şi până în zorii epocii moderne, Biserica a adunat în Evhologhion tradus la români prin termenul slav Molitfelnic) toate rânduielile Sfintelor Taine şi ierurgii.

În Biserica Ortodoxă Română, această carte de cult, Molitfelnicul, tradusă parţial încă din secolul al XVI-lea, a contribuit, alături de alte tipărituri şi manuscrise liturgice, la întărirea solidarităţii dintre românii ortodocşi despărţiţi atunci prin graniţe politice artificiale şi, în pofida tuturor dificultăţilor istorice, i-a ajutat să păstreze unitatea de credinÈ›ă È™i de neam, cultivând limba, credinţa şi cultura poporului român.

Consecventă principiului de a păstra unitatea dogmatică, liturgică şi canonică împreună cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, Patriarhia Română a îmbogăţit treptat conţinutul acestei cărţi de cult, atât prin creaţii proprii, cât şi prin traducerea, din limbile greacă şi slavonă, a unor noi slujbe şi rânduieli solicitate de preoţi şi credincioşi în contextul apariţiei unor noi realităţi cultural-sociale.

Ediţia de faţă a Molitfelnicului mic vine în întâmpinarea dorinţei preoţilor de a avea la îndemână o carte în format accesibil, utilă în săvârşirea slujbelor solicitate de credincioşi în afara lăcaşului de cult, în case şi instituţii. De aceea, selecţia de slujbe nu cuprinde Cununia, care trebuie săvârşită totdeauna în sfânta biserică, dar conţine o varietate de rânduieli şi rugăciuni pentru binecuvântarea omului şi a naturii.

De aceea, nădăjduim că această primă ediţie a Molitfelnicului mic va fi de un real ajutor clericilor, în lucrarea liturgică şi pastorală a Bisericii, pentru mântuirea credincioşilor.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Momentele din vremea Parintilor se refera indeosebi la intamplari necunoscute din viata si activitatea unor slujitori bisericesti, cat si a unor oameni din popor. Deoarece multe dintre aceste texte inedite se disting printr-o anumita specificitate si originalitate, ele ofera cititorului prilejul unei lecturi placute si interesante si, totodata, ii prezinta o noua dimensiune a istoriei vremurilor de atunci.

Iubirea faÈ›ă de Dumnezeu È™i Biserică pe care a purtat-o Doamna Despina ne este dovedită până astăzi prin numeroasele ctitorii È™i danii făcute diferitelor mănăstiri din È›ară sau de la locurile sfinte. În acest sens, Nicolae Gane în Trecute vieÈ›i de doamne È™i domniÈ›e menÈ›iona că aceasta avea o colecÈ›ie impresionantă de Evanghelii de aur, căţui de argint, sfeşnice, cruci, inele, paftale, ceşti, toate podoabele ce se puteau culege sau face la noi sau aiurea, podoabe pe care le-a vândut spre a finaliza lucrările la Mănăstirea Curtea de ArgeÈ™. 

Scoaterea fortata a unui mare numar mare de calugari din manastiri in urma aplicarii Decretului 410/1959 a fost considerata o catastrofa pentru Biserica, printre principalii vinovati fiind considerat patriarhul "rosu" Justinian Marina. Documentele publicate dupa 1990 arata ca patriarhul Justinian a fost unul dintre cei mai mari oponenti ai masurilor luate de regimul comunist in privinta manastirilor.

Dumnezeiasca descoperire in Hristos nu este numai o transmitere mai presus de fire a unor adevaruri morale si religioase, ci si o putere desavarsitoare care ii desavarseste pe credinciosi, fiindca orice lucrare dumnezeiasca are ca finalitate invatarea treptata a omenirii, asemanarea ei cu Dumnezeu, cat si inaltarea ei la cea mai inalta contemplare...  Sufletul omului, care cunoaste dumnezeiescul adevar al Revelatiei, care este curatit si facut drept prin dumnezeiescul Botez, ramanand intru curatie, Il cauta pe dumnezeiescul Lui Izbavitor si tanjeste dupa sfanta impartasire cu El, doreste si inseteaza dupa unirea cu El.  Aceasta tindere duhovniceasca il impinge spre lucrarea binelui, ideal de a carui desfatare inseteaza si isi pune toata sarguinta sa se elibereze de sub influenta reprezentarilor lumesti si, in general, a firii sensibile exterioare.  Aceasta nazuinta, cu elan duhovnicesc, tinde sa faca sufletul independent si, prin viata duhovniceasca, sa il inalte in cea mai inalta sfera a desavarsirii morale.