Editura Evanghelismos - Libraria ta virtuala!

Carti online gratuite (nou)

Fecioria este cel mai de pret dar al lui Dumnezeu fata de om, cum mult mai de pret si decat smaraldul si existenta fildesului, pentru cei ce dispretuiesc existenta lor pamanteneasca si se inalta spre Dumnezeu prin aripile mintii (nous) lor. Dar de Dumnezeu dat, fecioria este maica nepatimirii, alegere a lui Hristos si singura insotire a cerestilor fapturi neinsotite. Si inainte de toate neinsotit este Dumnezeu, iar apoi ingerii. Preasfanta si neprihanita Treime este prima care este fecioara. Fiul se naste in chip nepatimas din Tatal, asa cum lumina izvoraste din luminasi ramane Fiul Unul-nascut. El este unit intr-Unul impreuna si Tatal si cu Duhul, care purcede din Tatal. Asadar, firea Sfintei Treimi este curata de toata patima si constituie in acest mod prototipul fecioriei.

Lumea, ruptă de rădăcina ei cerească şi iconică, este inexistentă. Singur neantul nu este icoană a nimic, e gol meta­fizic ­absolut. Dimpotrivă, orice existenţă ­vizibilă ­este „chipul făcut de mâna lui Dumnezeu” şi care îşi povesteşte ale sale mirabilia. Aşa cum psihologia nu poate exista fără suflet şi fundamentează existenţa acestuia, aşa cum orice Li­turghie, orice epicleză este ­deja
răspunsul lui Dumnezeu şi manifestarea Prezenţei Sale, la fel icoana este evidenţa strălucitoare a Împărăţiei. Lumina taborică face din icoa­nă argumentul iconografic al existenţei lui Dumnezeu.
Paul Evdokimov

Cartea de faÈ›ă îÈ™i propune să ajute cititorii să pătrundă mai profund în esenÈ›a duhovnicească a tradiÈ›iei artei sacre bizantine. Arta bizantină nu poate fi condamnată că nu este firească, realistă, sau pentru că nu reproduce fidel lumea exterioară. Scopul ei este unul foarte diferit. Ea are o funcÈ›ie religioasă. Ea caută să exprime lucruri duhovniceÈ™ti spre a-l ajuta pe om să pătrundă tainele religiei creÈ™tine, să se ridice la un nivel superior al fiinÈ›ei. Perioada bizantină este o perioadă istorică È™i un loc în care oamenii au vieÈ›uit cu o aspiraÈ›ie către suprafiresc, către veÈ™nicie. Bizantinii credeau în tainele È™i adevărul revelate de Hristos, cu alte cuvinte, în minunata lume care există dincolo de cea percepută de simÈ›urile È™i raÈ›iunea noastră, întrucât anticii s-au oprit în punctul acela.

Lumea antică este împărăÈ›ia logicii, măsurii È™i a morÈ›ii. BizanÈ›ul este împărăÈ›ia credinÈ›ei, a emoÈ›iei duhovniceÈ™ti È™i a nemuririi. Acest lucru poate fi limpede observat în arta fiecăreia dintre aceste două lumi. CreÈ™tinismul a rafinat „omul dionisiac È™i apollonic”, l‐a îndreptat spre adâncurile sale È™i i‐a dăruit „ochi È™i urechi duhovniceÈ™ti”, spre a putea cerceta adâncimile de nepătruns ale duhului È™i spre a asculta „dumnezeieÈ™tile ecouri”.

În mijlocul crizelor succesive ale vremurilor noastre mulÈ›i cred că Dumnezeu ne‑a părăsit. Dar oare aÈ™a e? Nicidecum! Și asta ne‑o arată destui oameni care au reuÈ™it să audă glasul lui Dumnezeu, să‑I dea ascultare È™i să‑și schimbe decisiv viaÈ›a. 
Istorisirile din volumul AÈ™a cum ne vorbeÈ™te Dumnezeu nu sunt altceva decât spovedaniile unor oameni care s‑au străduit din răsputeri să răspundă invitaÈ›iei primite din partea ÎnsuÈ™i Dumnezeului Treimic – singurul Dumnezeu adevărat. 
Neîndoielnic, mărturiile acestor oameni aleÈ™i se vor arăta ziditoare de suflet È™i vor aduce mult folos duhovnicesc cititorilor cu inima pregătită să primească binecuvântarea Domnului!
* * *
„«Binecuvântaţi», zic monahii în locul oricărui alt salut. «Domnul» e răspunsul cuvenit. Altfel spus, Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu È™i Dumnezeul È™i Mântuitorul nostru să te binecuvânteze È™i să vină între noi! Și când Preadulcele Iisus Hristos vine în mijlocul a doi oameni, atunci îÈ™i fac loc în sufletele lor iubirea, pacea, smerenia, mila. Să vă amintiÈ›i că binecuvântarea Domnului este aceea care te duce în Rai. Ca să fim binecuvântaÈ›i suntem datori să învăÈ›ăm a cultiva È™i a trăi neîntrerupt binecuvântarea lui Dumnezeu.”

Amintirea batranului a ramas vie in sufletul meu - ca si in sufletul tuturor celor care l-au cunoscut - la fel si interesul meu tot mai mare de a aduna orice element referitor la personalitatea lui sfanta. Astfel, continuand cu smerenie cercetarea si valorificand noile date pe care le-am descoperit, a vazut lumina zilei si cartea de fata, care nadajduiesc ca va fi de mare folos duhovnicesc credinciosilor, ca si cartile de dinainte, despre Parintele sfant, Paisie Aghioritul.

Presb. Dionisie Tatsis

Prin termenul asceza, in Traditia ortodoxa intelegem stradania, lupta credinciosilor sa supuna voia lor voii lui Dumnezeu, sa puna in practica Legea Lui, sa-si traiasca viata dupa cuvantul Evangheliei.  Asceza este acceptarea de bunavoie a suferintelor si nevointelor de catre credinciosi, cu scopul de a izbuti pazirea cu acrivie a poruncilor lui Dumnezeu si de a ajunge la tinta finala a vietii lor, care este indumnezeirea, adevarata unire cu Creatorul nostru.

In aceasta lucrare a noastra vom incerca sa aratam necesitatea si marile foloase ale ascezei.  Vom dovedi nu doar ca asceza ortodoxa nu este ceva greu de suportat, impovarator si de neizbutit, ci ca, dimpotriva, cu ajutorul acesteia credinciosul dobandeste adevarata fericire, putere si libertate.  Asceza da sens si valoare reala vietii omului, fiindca il ajuta la propriu sa se vindece si sa se preschimbe sufleteste si astfel sa atinga scopul principal al vietii sale, indumnezeirea.

Vom incerca, de asemenea, sa raspundem la multe intrebari care ii preocupa pe oameni, in vederea acceptarii invataturii crestine referitoare la asceza.  Indeosebi astazi, in vremea confortului si a desfatarilor, nedumeririle sunt foarte multe.

Oricât de diferite sunt căile, condiţiile exte­rioare în care trăiesc creştini de vocaţii diferite, ei practic trebuie să împlinească cele două porunci pe care le-a dat Domnul Iisus Hristos: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproa­pele tău ca pe tine însuţi” (Lc. 10, 27). Aceste două porunci sunt la fel de importante şi amândouă trebuie împlinite. Nu ar putea exista iubire adevărată faţă de aproapele – corespunzătoare cu nivelul la care suntem chemaţi –, dacă nu ar exista iubirea faţă de Dumnezeu şi dacă această iubire nu ar fi de proporţii dumnezeieşti… Putem înţelege semnificaţia iubirii desăvârşite numai în contrast cu ceea ce înseamnă Sfânta Treime văzută ca o relaţie de iubire. Sfânta Treime este singura imagine a iu­birii desăvârşite şi, conform cu această imagine, trebuie să fie făurită iubirea. Este o iubire în care se dăruieşte totul, totul este primit şi, în acelaşi timp, ea se află în centrul dorinţei, disponibilităţii de a te jertfi deplin, care este rădăcina unei relaţii.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Cand vremurile se tulbura, Dumnezeu ridica glasuri din mijlocul turmei sale cuvantatoare.  Unele de tunet.  Altele ca un susur de metafora izvodita in Taina Raiului.  Iar poporul alege singur fie cearta cu spor, fie incantarea in crescuta credinta.

Prin Parintele Hrisostom Filipescu invatam sa folosim bucuria in loc de cuvinte, ne vindecam de rana necuvintelor din jur printr-un plasture al firii uitate: zambetul.  Atent si coerent, el vede pe oameni prin ochii lui Dumnezeu si asta il umple de viata.  Rar ne e dat sa citim astazi texte cu viata in ele, un soi de solutie cereasca transfuzionata in venele propriei indoieli pentru a creste in noi PH-ul credintei.  Cuvinte simple, prinse in jocul de zbor al fluturilor si ingerilor deopotriva, intime ipostaze de fotograf desmierdat in cele ale expunerii luminii duhovnicesti.  Un autor care a invatat ca nu poti scrie decat daca traiesti, daca raspunzi lui Dumnezeu cu limita ta de sus, legat de cer si ascultare.

Pr. conf. dr. Constantin Necula

Această carte ocupă un loc unic în literatura duhovnicească ortodoxă: un asemenea tratat despre ascultare, scris de către un sfânt, care a cunoscut taina ascultării atât ca ucenic, cât È™i ca stareÈ›, este într-adevăr o raritate. Zosima Verhovski (care a fost principala sursă de inspiraÈ›ie pentru Dostoievski atunci când a creat figura neuitatului stareÈ› Zosima din romanul FraÈ›ii Karamazov), ale cărui scrieri s‑au bucurat de înalta preÈ›uire a Sfântului Filaret al Moscovei, a fost una dintre figurile cele mai impunătoare ale unui secol XIX ce a adus Ortodoxiei ruse o pleiadă de scriitori ascetici de importanÈ›ă majoră. Născut în ajunul Bunei Vestiri, într-o familie aristocratică, a făcut parte din garda imperială È™i a moÈ™tenit o mare avere, dar cu toate acestea împătimirea de cele materiale nu i-a stăpânit sufletul: „preafrumoasa pustie” i-a răpit inima, aÈ™a încât a petrecut sihăstreÈ™te în codrii seculari ai Rusiei europene, apoi în cei ai Siberiei, zeci de ani sub îndrumarea Sfântului Vasilisc, numit de contemporani „steaua pustiei”. Ajuns la „măsura bărbatului desăvârÈ™it”, a devenit el însuÈ™i stareÈ› È™i călă­uzitor duhovnicesc, purtând această nevoinÈ›ă până la sfârÈ™itul vieÈ›ii. 
Ca parte integrantă a marii tradiÈ›ii patristice, transmise „în har È™i adevăr” de la părinte la ucenic, învăÈ›ăturile despre ascultare – scrise pentru monahiile pe care le-a născut duhovniceÈ™te È™i cărora le-a fost părinte adevărat – ale Sfântului Zosima Verhovski poartă pecetea trăirii unui om care a săvârÈ™it toate lucrurile despre care a învăÈ›at, citirea lor dăruind nu numai cunoÈ™tinÈ›ă, ci în primul rând suflarea È™i viaÈ›a Duhului Sfânt, Care le-a inspirat. 

Cartea de faţă reprezintă ediţia a doua a lucrării Învăţături despre ascultare, apărută pentru prima dată la Editura Sophia în 2013. 

Daca exista un lucru pe care aceasta carte, precum si celelalte carti ale mele despre Parintii Desertului, l-ar spune si cu adevarat ar trebui sa-l spuna crestinilor de astazi, fie ei ortodocsi sau nu, atunci acela ar fi urmatorul: mai exista inca un fir de aur de intelepciune duhovniceasca in structura Crestinatatii rasaritene, care duce chiar pana la Apostoli.  Si intrucat marturia lui Hristos este cu adevarat universala, deschisa intregii familii a omului, acest fir se extinde din Biserica rasariteana si cuprinde sufletele tuturor celor care cu sinceritate si fara prejudecata cauta singurul criteriu al adevarului care da consistenta tuturor celorlalte adevaruri.

Arhiepiscopul Chrysostomos al Etnei

„Dumnezeu S-a făcut pe Sine Om ca pe om să-l facă dumnezeu!” Aceasta este esenÈ›a vieÈ›ii noastre creÈ™tine – Vestea cea Bună pe care Dumnezeu ne-a adus-o nouă, oamenilor. Este iubirea lui Dumnezeu coborâtă pe pământ. Modul în care această iubire devine realitate accesibilă nouă este ascultarea. Această imagine este admirabil ilustrată în imnul hristologic din capitolul 2 din Epistola către Filipeni. Autorul explică într-un mod limpede acest lucru, arătând că acest imn nu este altceva decât parcursul pe care Hristos ÎnsuÈ™i l-a făcut, pentru ca să-l refacem È™i noi È™i astfel să recăpătăm chipul Său.Recomand cu căldură citirea acestei cărÈ›i. Bazată pe SfinÈ›ii PărinÈ›i È™i în mod deosebit pe Sfântul Ioan Gură de Aur, aceasta este deopotrivă sistematică È™i profundă. A te adânci cu mintea È™i cu inima în citirea acestei cărÈ›i înseamnă a te adânci în taina iubirii  lui Hristos, ASCULTAREA de TATĂL. Acolo unde lipseÈ™te ascul-tarea, Hristos nu este la masă È™i Cina nu mai are binecuvântarea prezenÈ›ei Lui.”Arhim. Melchisedec, StareÈ›ul Mănăstirii Putna

De-a lungul anilor, m-am alăturat È™i eu nenumăraţilor pelerini din toată lumea care păÈ™esc pe urmele Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim − Cetatea martor a mântuirii noastre. După un astfel de pelerinaj rămâi cu impresii unice: o stare sufletească negrăită, nemaiîntâlnită, o sfântă emoţie amestecată cu sentimentul de nevrednicie pe care un om obişnuit îl încearcă când urmează paşii Fiului lui Dumnezeu, Unul din Treime, Care a luat trup şi S-a făcut om, pentru a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu.

† Timotei Prahoveanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor