(lipsa text)

Hronograful a fost scris de Caldei, pe vremea lui Avraam, la anul 3500 de la Facerea lumii. În anul 1000 după Hristos, istoricul Gheorghe Chedrinul în Constantinopol îl traduce în limba greacă; apoi Sf. Dimitrie al Rostovului îl traduce în limba rusă; a fost copiat apoi la IaÈ™i în anul 1591, publicat în VeneÈ›ia la anul 1691. În anul 1821 ăl foloseÈ™te Goethe în Germania. În anul 1837 este tradus în limba chirilică de mitropolitul Veniamin Costache; după 155 de ani apare în limba română, la editura Pelerinul Român, la Oradea, în anul 1992 ediÈ›ia 1, iar acum în anul 2005 ediÈ›ia a 2-a

(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

(lipsa text)

Postul Mare este cea mai complexa parte a timpului liturgic din anul bisericesc.  Este timpul in care oamenii incearca sa-si schimbe maniera de viata si sa fie indreptati in fata propriilor constiinte.  Postul Mare este conceput ca un timp al reinnoirilor, al pregatirilor pentru a primi de la Dumnezeu harul cel tamaduitor al pocaintei, care produce schimbarea substantiala a modului de a gandi si a faptui.

In cazul gandirii crestine astazi, credinta si ratiunea nu doar ca se contrazic mai putin ca oricand, dar insasi problema presupusului lor conflict n-are nici un sens si nici macar n-ar trebui sa se puna.  Ne putem pierde eventual credinta, dar cu siguranta nu pentru ca am castigat in ratiune.  S-ar putea sa pierdem din credinta tocmai pentru ca ne imaginam ratiunea incapabila sa inteleaga o parte — si inca o parte decisiva, chiar cea mai decisiva — din ceea ce viata noastra ne face sa experimentam.  Foarte repede cedam: ratiunea nu intelege totul, suntem nevoiti sa admitem spatii imense care ne raman de neinteles si irationale, pe care le abandonam credintei si parerii; si foarte repede renuntam definitiv sa mai gandim ceea ce am alungat deja din campul sensibilului. Din acest somn al ratiunii se ivesc atunci cosmaruri — ideologice.  Prea repede socotita ca venind de la sine si cu totul naturala, separatia intre credinta si ratiune se naste astfel intai dintr-un deficit de rationalitate, dintr-o capitulare fara lupta a ratiunii inaintea a ceea ce e presupus de negandit.  Dar daca nu ne pierdem credinta dintr-un exces de practica a rationalitatii, s-ar putea, din contra, sa ne pierdem adeseori din rationalitate pentru ca excludem prea repede credinta si domeniul pe care ea il deschide, cel al Revelatiei.  Pierzandu-ne credinta pierdem din ratiune.

Daca nu s-ar fi calugarit si nu s-ar fi pustnicit, autorul acestei carti ar fi ajuns cu siguranta un scriitor apreciat.  Este uimitor cum un om crescut la scoala violenta a artelor martiale, a muzicii rock, a springarilor are o sensibilitate dostoievskiana a inimii, care il ajuta sa ii portretizeze memorabil, cu har, pe "umilitii si obiditii" , pe "oamenii sarmani" violentati de mentalitatea capitalista si consumerista a Occidentului.  De neuitat raman in memoria cititorului chipul bunicii care a sadit in sufletelul nepotelului grauntele credintei, ramasitele satului tihnit de altadata, marile figuri ale duhovnicilor pe care i-a nascut monahismul romanesc, chipurile iconice ale sihastrilor nestiuti ai Romaniei.

De la prima la ultima ei pagina este o carte animata de duhul pocaintei necurmate.  Citind-o, mi-am reamintit un lucru simplu, dar care prea des cade in uitare: a fi crestin ortodox inseamna a lupta pana la moarte cu patimile tale.  Nu e suficient, ba chiar este primejdios sa te conformezi unui standard exterior, sa iti contabilizezi faptele bune sau parutele tale fapte de lauda, sa iti adormi constiinta cu gandul ca ai indeplinit faptele credintei, ca ti-ai indeplinit datoria fata de Dumnezeu.  Formalismul si legalismul pandesc viata fiecaruia dintre noi.  Singurul reper in viata duhovniceasca ramane glasul constiintei proprii, sadite in noi de Ziditorul a toate.

Ascetul Calinic, dublat de aptitudinile omului practic este un caz unic pe teritoriul românesc şi se poate asemăna cu Sfântul Vasile cel Mare, care, pe lângă asceza aspră practicată, a fost prezent în societate şi a avut realizări epocale, aşa cum a fost complexul medical-filantropic de la Cezareea Capadociei, cunoscut sub numele de Vasiliada. Mănăstirea Frăsinei reflectă, aşadar, îngemănarea dintre viaţa duhovnicească şi cea practică a Sfântului Calinic, este locul unde virtuţile sale de mare îndrumător de obşte monahală pot fi zărite distinct de cele ale predecesorilor săi cernicani. Totodată, această mănăstire ne dezvăluie jertfa spirituală şi materială de care el s-a făcut vrednic, devenind model de viaţă greu egalabil, afirmă Academicianul Emilian Popescu. 

Pe doua dintre chipuri sfintite, care si-au lasat pecetea in viata Bisericii si care au trait in aceeasi vreme, le vom cunoaste in aceasta carte. Pe mai-marele melozilor si imnografilor, Sfantul Ioan Damaschinul, care este si cel mai mare dogmatist al Bisericii noastre, si pe Sfantul Cosma, episcop de Maiuma, din Palestina, un melod si imnograf la fel de insemnat, ce ne vorbesc foarte des, fara sa ne dam seama, prin sfintele slujbe ale cultului nostru.
Mai mult decat orice, la participarea totala a credinciosului la cult contribuie mestesugurile iconografiei si imnografiei
In ambele mestesuguri s-a distins, dupa cum vom vedea, Sfantul Ioan, care prin bunavointa lui Dumnezeu a trait multi ani impreuna cu Sfantul Cosma in casa parinteasca a primului si in Lavra Sfantului Sava. Acest fapt ne permite sa presupunem ca au conlucrat si la modelarea muzicii bisericesti si au influentat, dupa cum stim, determinant, tonalitatea ei.
Insa un domeniu si mai important in care a actionat mult-talentatul Damaschin a fost Teologia si indeosebi Dogmatica, pe care a sistematizat-o ca stiinta si totodata a folosit-o in infruntarea marilor erezii ale vremii lui, mai ales a iconoclasmului. In aceasta l-a intrecut pe fratele sau adoptiv, Sfantul Cosma, care insa in domeniul imnografiei nu este considerat mai prejos decat Ioan, de vreme ce Biserica i-a dat si prenumele de „melodul” sau „imnograful”.