Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Dacă deschidem Biblia, aflăm în paginile ei diverse forme literare: poezie falnică, maxime scurte, acte legislative, relatări istorice, imnuri înălÈ›ătoare, predici amănunÈ›ite, tratate teologice, epistole personale, vedenii profetice È™i multe altele. Toate acestea i-au ajutat pe autorii biblici să aducă la cunoÈ™tinÈ›a cititorilor lor glasul lui Dumnezeu, Care le vorbea despre valorile veÈ™nice È™i imuabile. Iisus Hristos a comunicat È™i El cu oamenii în mod diferit. A propovăduit în sensul clasic al cuvântului, i-a învăÈ›at prin exemplul propriu, le-a răspuns la întrebări È™i le-a relatat povestiri pe care le numim parabole.

Când venim la biserică în fiecare duminică, auzim în cadrul Liturghiei pericopele evanghelice, o parte semnificativă a lor fiind constituită tocmai din astfel de texte expresive È™i memorabile. Ele ni se par simple È™i pe înÈ›eles, însă nu încetăm să descoperim noi È™i noi profunzimi de bogăÈ›ie duhovnicească, dacă pătrundem în tâlcul lor cu mai multă străduinÈ›ă. La baza acestei cărÈ›i se află predici, convorbiri catehetice È™i materiale apărute în urma întâlnirilor cu auditorii dintre cele mai diverse. Nu aveÈ›i în faÈ›ă un comentariu exegetic È™tiinÈ›ific, ci niÈ™te reflecÈ›ii referitoare la textele splendide È™i multilaterale care au avut un rol important în misiunea lui Iisus Hristos È™i îÈ™i păstrează actualitatea în viaÈ›a Bisericii Sale.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Viaţa duhovnicească este imposibilă fără introspecţie. Însă este introspecţia pe măsura puterilor oricui? Cufundarea în propria copilărie, în circumstanţele vieţii familiei părinteşti, reprezintă un test de maturitate personală şi implică responsabilitatea personală pentru întreaga viaţă: pentru trecut, prezent şi viitor. Or, responsabilitatea presupune că nimeni în afară de noi nu poate fi răspunzător pentru trecutul nostru. O persoană matură nu poate zice: „Părinţii mei sunt de vină pentru cine am ajuns. Am devenit astfel deoarece am avut o copilărie îngrozitoare”. 

Prin urmare copilăria nu poate fi învinovăţită pentru toate. Copilăria constituie perioada din care, oricare ar fi fost ea, omul creşte. Dacă un adult susţine că nu poate depăşi ceea ce au făcut părinţii şi, după încheierea activităţii unui psiholog, anunţă că este dispus să‑i ierte, atunci iese la lumină o fărădelege.

Copiii nu sunt în măsură să‑şi judece părinţii! Sarcina maturizării şi obiectivul psihoterapiei este de a ajuta persoana să accepte cu respect şi recunoştinţă ceea ce i‑au putut oferi părinţii, să se împace cu ideea că nu a primit suficient sau că a fost chiar rănită, devenind obiectul unei nedreptăţi (este foarte important să le spunem lucrurilor pe nume).

 È˜i când vă rugaÈ›i lui Dumnezeu, nu uitaÈ›i să căutaÈ›i ÎmpărăÈ›ia: Să vină ÎmpărăÈ›ia Ta! Dacă va veni ÎmpărăÈ›ia, va veni È™i Împăratul; va veni È™i se va sălăÈ™lui în voi Dumnezeul Treimic: Tatăl È™i Fiul È™i Sfântul Duh. Și binecuvântata ÎmpărăÈ›ie, care este în Ceruri, va fi binecuvântata ÎmpărăÈ›ie È™i înlăuntru, întru voi. Și inimile voastre vor fi pline de adevăr, de lumină È™i bucurie. Căci veÈ›i pricepe de ce trăieÈ™te omul; cu adevărat, veÈ›i înÈ›elege limpede scopul È™i sensul vieÈ›ii. 

In urma cu douazeci de veacuri, crucea era o unealta a mortii cumplite, fiind folosita ca metoda de pedepsire, dezonoranta si infricosatoare.  Romanii ii condamnau la pedeapsa rastignirii pe cei mai mari criminali.

Astazi, Crucea domneste in lumea intreaga a crestinilor ortodocsi, in toata viata Bisericii noastre, ca instrument de jertfa, de mantuire, de bucurie, de sfintire si de har.  Asa cum scrie Sfantul Ioan Hrisostom: acest simbol blestemat si respingator al celei mai grele pedepse a devenit acum adorat si vrednic de iubire.

Omul este o fiinţă foarte contradictorie. Pe de o parte, noi suntem predispuşi spre tihnă, echilibru: un om flămând vrea să mănânce şi să se sature, unul obosit – să se odihnească şi să se refacă. Pe de altă parte, tindem, dimpotrivă, spre pierderea echilibrului, spre creaţie, spre experimentare. Omul se naşte în această lume cu aptitudini şi talente proprii. El simte bucurie atunci când este suficient de sensibil pentru a le descoperi, dar şi destul de curajos pentru a le dezvolta şi exprima. În acest sens, noi ne realizăm asemănarea cu Dumnezeu. Conform teologiei ortodoxe, Dumnezeu a creat lumea din dragoste. Probabil că şi noi, asemenea Creatorului, avem un surplus de putere, de energie. Această putere lucrează în copii sub forma curiozităţii nestăpânite pentru felul în care este alcătuită lumea.

Aceeaşi putere îi alimentează pe oamenii ştiinţei în cercetările lor a lumii pământeşti. Există oameni care o realizează prin slujire şi artă. Dacă ne obişnuim să ne oprim în năzuinţa noastră spre cunoaştere, creaţie sau slujire, energia neconsumată nu dispare, ci poate să înceapă să lucreze împotriva noastră, bunăoară, prin depresie sau dependenţe.