Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

In viata exista doua cai. Una este larga si placuta. Ea duce in sus si il ispiteste pe om spre inaltimi ametitoare. Dar odata pornit pe calea aceasta nici nu vei simti cum te cufunzi in bezna adanca a iadului. Aceasta este calea mandriei. 
Cealalta cale este ingusta, anevoioasa. Ea coboara pana in adancuri, trecand prin multe necazuri si umilinte, dar daca vei alege aceasta cale, cu cat vei cobori mai mult, cu atat mai mult te vei inalta cu ajutorul lui Dumnezeu, pana cand pe nesimtite te vei inalta chiar pana la inaltimile raiului. Aceasta este calea smereniei.
Cat de paradoxal! Urci pe calea mandriei, cobori mai prejos decat dobitoacele! Cobori pe scara smereniei, te faci asemenea ingerilor si te inalti pana la cer! Paradoxal, dar adevarat, caci chiar Domnul Iisus Hristos ne spune: "Oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta" (Luca 18, 14).

Traducere din limba bulgara de Petre-Valentin Lica

Daca virtutea curatiei este cea mai minunata cununa asezata pe fruntea crestinilor celor curati cu inima, smerita cugetare este insa cea mai discreta si ca mai inmiresmata floare a acestei cununi.  Nu intamplatorunii numesc smerita cugetare viorea intre virtuti. 

Moartea reprezintă un moment crucial din viaÈ›a omului: pentru unii înseamnă sfârÈ™itul, pentru alÈ›ii – o trecere. Părintele Serafim Alexiev deschide înaintea ochilor cititorului această poartă de trecere care este moartea È™i îi înfăÈ›iÈ™ează ceea ce urmează din acel moment È™i până în cea de-a patruzecea zi, când are loc judecata particulară. Ca întotdeauna, demersul său este profund, fără a fi plictisitor de lung, È™i se bazează pe Sfânta Scriptură, TradiÈ›ie, VieÈ›ile sfinÈ›ilor, scrierile SfinÈ›ilor PărinÈ›i din vechime, dar È™i pe exemplul unor sfinÈ›i mai noi, ba chiar pe întâmplări din viaÈ›a unor oameni obiÈ™nuiÈ›i. 
Multe întrebări legate de judecata particulară îÈ™i găsesc răspunsul în rândurile cărÈ›ii. Legătura între vii È™i adormiÈ›i devine o comuniune a dragostei realizată prin rugăciune: sfinÈ›ii mijlocesc pentru cei vii, iar cei vii se roagă pentru iertarea păcatelor celor dragi ai lor care au adormit. Departe de a fi ineficiente sau chiar inutile, rugăciunile È™i faptele de milostenie săvârÈ™ite pentru cei răposaÈ›i au o importanÈ›ă deosebită în cele patruzeci de zile de după moartea lor. 

Un neam trece si altul vine(Ecles. 1, 14).  Soarele rasare si apune.  Vremea zboara fara incetare.  Veacurile vin, trec si se afunda cu pasi grei in departarile trecutului.  Generatii se nasc si mor, ca sa nu se mai intoarca nicicand pe pamant.  Oamenii isi inalta case pentru sine, dar le parasesc indata, pentru totdeauna, si alti oameni se salasluiesc in ele.  Se zidesc cetati care mai apoi se naruie.  Se nasc state care dispar.  Hartile istoriei se schimba necontenit.  Ceea ce a fost, iata, de acum nu mai este.  Iar ceea ce va veni, numai Dumnezeu poate sa stie cum va arata!

Lumea se aseamana unei arene, in care actorii se schimba unul dupa altul in decursul timpului.  Oameni noi se arata pe scena, dar in putina vreme se afunda si ei in intunericul de dincolo de culise.

Tainei atat de inalte a mortii si a invierii – pentru cei mai multi, una de nedezlegat – i se cuvenea, cu siguranta, o carte de capatai.  Si nu s-ar fi aflat un intocmitor mai destoinic al ei decat parintele Serafim Alexiev, cel mai de seama teolog ortodox bulgar al veacului al XX-lea...

Traducere din limba bulgară de Gheorghiţă Ciocioi

Am început tălmăcirea de faţă a Rugăciunii Sfântului Efrem prin analiza păcatelor ce par mici: trândăvia, grija de multe, iubirea de stăpânire şi grăirea în deşert, dar care în realitate sunt însemnate, şi am încheiat‑o prin analiza osândirii aproapelui, care pentru mulţi pare inofensivă şi chiar virtuoasă, pe când în realitate aceasta aduce mântuirii o vătămare hotărâtoare. La mijloc au rămas virtuţile: curăţia, smerita cugetare, răbdarea şi dragostea. Ni se prezintă un tablou straniu: de‑a stânga şi de‑a dreapta, păcatele, iar la mijloc, virtuţile cele mai înalte!

Ce învăţătură ziditoare ne dă structura aceasta a Rugăciunii Sfântului Efrem? Iat-o: pe tărâmul vieţii pământeşti, virtuţile şi păcatele cresc împreună. Primele conduc către mântuire, iar cele de pe urmă duc la pierzare. Între virtuţi şi păcate, deşi opuse unele faţă de altele, există o anume legătură: ele se dezvoltă pe unul şi acelaşi teren – în inima omului. Păcatele caută să înăbuşe virtuţile, însă virtuţile pot, luptând cu patimile opuse lor, să se întărească şi să prindă rădăcină în suflet. (Arhimandrit Serafim Alexiev)

Ne place sau nu, moartea este o realitate care face parte din viata noastra, a tuturor.  Odata cu constientizarea acestui fapt, se naste negresit intrebarea: Ce urmeaza apoi?  Sigur, ni se ofera tot felul de raspunsuri posibile, ramanandu-ne noua dificila misiune de a discerne intre fals si adevarat, intre pueril sau grav.  In cartea de fata, Arhimandritul Serafim Alexiev ne ofera raspunsul ortodox, intemeiat pe Sfanta Scriptura si pe invatatura Sfintilor Parinti, la aceasta intrebare existentiala.  Printre randuri razbate glasul unui duhovnic contemporan experimentat, bland chiar si cand vorbeste despre chinurile vesnice.  Desi realist in demersul sau, parintele Serafim nu uita sa isi imbrace cuvintele intr-un optimism care izvoraste din chiar inima Ortodoxiei.  Daca Raiul si iadul sunt realitati de netagaduit, nimeni nu e sortit in mod fatal unuia sau celuilalt.  Darul libertatii omului ii permite acestuia sa-si fie propriul stapan si sa-si aleaga calea.  Cheia care deschide portile Imparatiei este pocainta, iar Raiul sau iadul il castigam prin comuniunea cu Dumnezeu sau prin refuzul iubirii Sale.  Cum se impaca dreptatea lui Dumnezeu cu milostivirea Lui, de ce un pacatos primeste o pedeapsa vesnica pentru niste pacate savarsite in timp si alte intrebari paradoxale isi gasesc raspunsul simplu si temeinic in aceasta carte.