Acum o mie de ani, apostolatul mistic al Sfantului Simeon Noul Teolog in Bizant si incercarea sa de a reforma monahismul epocii au produs entuziasm si scandal.  De atunci incoace scrierile sale n-au incetat sa fie o adevarata provocare la adresa crestinismului institutionalizat si formalist, lipsit de respiratie mistica si incandescenta duhovniceasca, dovedindu-si in fiecare epoca o actualitate nedepasita.  „Catehezele prezentate aici sunt bogate in detalii personale, autentice si sincere, privitoare la viata interioara si experienta spirituala a autorului lor.  Ele constituie o veritabila autobiografie mistica, unica in felul ei, in literatura crestina bizantina. Catehezele sunt adevarate palme deschise, in care Sfantul Simeon arata tuturor celor ce se indoiesc posibilitatea comuniunii cu Hristos inca din aceasta viata, monedele de aur ale luminarilor sale duhovnicesti” (arhiepiscopul Vasili Krivosein).  Acest volum continua seria dedicata publicarii in traduceri romanesti moderne integrale (insotite de studii introductive la nivelul cercetarilor stiintifice actuale) ale operelor complete ale misticilor patristici si bizantini prezenti numai fragmentar in marea antologie si enciclopedie a literaturii spirituale rasaritene cunoscute sub numele de Filocalia.

În prelungirea amintirilor despre tatăl său, „preotul care s-a urcat la cer”, părintele Gheorghiu îşi evocă aici mai pe larg primii ani din viaţă, o viaţă petrecută în jurul Bisericii. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, copilul Virgil îşi propune la vârsta de şapte ani să se facă el însuşi sfânt. Află că pentru aceasta trebuie să ajungă să-şi iubească vrăjmaşii… Într-o minunată împletire de poezie, suspans şi înaltă spiritualitate, ni se oferă o neuitată iniţiere într-un creştinism trăit ca realizare a aspiraţiei spre sfinţenie a fiinţei umane. Hagiografia nu ţine de spectaculos, ci e perfect ancorată în viaţă ca răspunsul sufletului credincios la chemarea Evangheliei ce răsună de veacuri în Biserică. Lectură fascinantă, aceste noi amintiri dintr-o copilărie teologică sunt nu numai o admirabilă teologie literară, ci poate cartea cea mai revelatoare a sufletului părintelui Virgil Gheorghiu.

Intr-un moment cand literatura catehetica ortodoxa adresata copiilor sau educatorilor lor incepe sa abunde, elaborata de obicei de autori fara prea multa experienta spirituala, cartea de fata este speciala pentru ca autoarea ei este speciala.

Maica Magdalena vietuieste in binecunoscuta Manastire Ortodoxa „Sfantul Ioan Botezatorul” din Essex (Anglia) fiind ucenica Arhimandritului Sofronie, legatarul testamentar al Sfantului Staret Siluan Athonitul.  De la Parintele Sofronie Maica Magdalena a primit ascultarea de a se ocupa si a discuta despre credinta ortodoxa cu copiii si tinerii care viziteaza manastirea.  Aceasta carte, ca si cea deja publicata(Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi), este rodul acestei preocupari desfasurate ani de zile cu delicatete si responsabilitate exemplara atat pentru adevarul Bisericii lui Hristos, cat si pentru persoana fiecarui copil concret in parte.  Adresandu-se unor copii din lumea occidentala, ea anticipeaza multe din intrebarile si problemele noi cu care se vor confrunta parintii, copiii si tinerii nostri in anii care vor veni.

Impartasindu-si cu generozitate experienta de invatator crestin care a asimilat profund intreaga literatura duhovniceasca si patristica pentru a putea da raspunsurile necesare fiecarui copil in parte, Maica Magdalena ne ofera in acest volum un adevarat catehism in duhul Sfantului Siluan.

Sfântul Isaac Sirul este unul dintre cei mai iubiţi şi frecventaţi autori duhovniceşti din toate timpurile. Traduse în greacă la începutul secolului IX, scrierile sale au exercitat o uriaşă influenţă asupra spiritualităţii monahale din Răsăritul ortodox, dar şi din Occidentul latin. În 1983 profesorul Sebastian Brock a avut şansa extraordinară de a descoperi singurul manuscris siriac integral al Părţii a II-a, ezoterică, a scrierilor Sfântului Isaac, considerate definitiv pierdute. Editate în originalul siriac în 1985 şi traduse deja în italiană, engleză, rusă şi franceză, scrierile recent descoperite ale Părţii a II-a din corpusul isaachian apar acum şi în limba română. Descriind parcursul duhovnicesc al isihastului „singuratic” de la asceza eremitică la revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu, ele se constituie într-o veritabilă Şcoală a rugăciunii şi a iubirii care deschide perspectivele generoase, dar şi provocatoare, ale unei eshatologii universaliste şi optimiste.

Traducerea celor 41 de „cuvinte” (incluzând 405 Capitole gnostice) recent descoperite e însoţită de o serie de studii care permit pentru prima dată cititorului român o viziune obiectivă asupra nenumăratelor probleme de natură istorică, literară şi teologică ridicate de acest nou şi necunoscut Isaac. Aşa cum nimerit spunea recent părintele Alexander (Golitzin): „Isaac e nu numai minunat şi sfânt. E şi tulburător. […] Poate că Dumnezeu ne-a lăsat acest sfânt ca un delicat semn de întrebare pus peste unele din certitudinile noastre. Nu asupra celor esenţiale, ci asupra altora pe care noi — iar nu Dumnezeu — le-am declarat sigure. Fie ca Isaacul Său să ne tulbure pe noi toţi, iar noi, drept urmare, să creştem în iubirea pe care Sfântul Isaac n-a obosit să o laude."

Unul din evenimentele majore în plan duhovnicesc ale sfârşitului secolului XX este redescoperirea în manuscrise salvate miraculos de la distrugere a unor scrieri uitate şi considerate definitiv pierdute aparţinând Sfântului Isaac Sirul. Ascet singuratic din secolul VII, născut în Qatar şi trăitor în ţinuturi aflate azi în Irak şi Iran, Sfântul Isaac era cunoscut ca autor al 90 de „cuvinte” duhovniceşti extrem de intens citite în Răsăritul ortodox. În 1983 a fost regăsit la Oxford unicul manuscris medieval complet al „Părţii a II-a” a scrierilor sale, cuprinzând 41 de „cuvinte către singuratici”. El a reprezentat o veritabilă revelaţie oferind tabloul complet şi surprinzător al unei gândiri duhovniceşti unice. Experienţa eremitică şi isihastă se modela pe revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu constituindu-se într-o extrem de proaspătă şcoală a rugăciunii şi iubirii în orizonturile generoase ale unei soteriologii şi eshatologii universaliste şi optimiste. Surprizele nu s-au oprit aici. În 1990 a fost identificat într-o bibliotecă privată din Teheran alt manuscris siriac. Copiat între 1900–1903 în zona lacului Urmia, el cuprindea 17 „cuvinte” aparţinând „Părţii a III-a” a scrierilor Sfântului Isaac, dintre care 14 erau total necunoscute. Restituite recent de Sabino Chialà, monah de la Bose, ele dezvoltă şi precizează teme aflate în inima meditaţiilor sale ascetico-teologice: rugăciunea, harul şi mila infinită a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Veritabil breviar al scrisului Sfântului Isaac, „cuvintele” „Părţii a III-a” oferă nu doar o neaşteptată întregire a imaginii gândirii sale duhovniceşti, ci şi o călăuză practică de prim rang pentru toţi creştinii doritori să se apropie de Dumnezeu.

Scrierea care vede lumina tiparului intaia oara intr-o limba moderna este unica in felul ei in intreaga literatura religioasa a Rasaritului ortodox. Ea nu se incadreaza in nici o categorie. Nu apartine literaturii omiletice, stralucit reprezentata de Parintii Bisericii, mai ales in „epoca de aur”, iar in literatura de spiritualitate sau duhovniceasca, din care face parte prin natura temelor cuprinse intr-insa, ocupa un loc inconfundabil, nesemanand ca modalitate de redactare cu nimic din ceea ce cunoastem si a fost adunat in marea colectie editata de Sfintii Macarie din Corint si Nicodim Aghioritul sub titlul celebru Filocalia sfintilor neptici.
Ideea de a alcatui 32 de „Cuvinte” adresate propriului suflet, intr-o continua dojana, dar abordand numeroase teme comune intregii literaturi duhovnicesti, il asaza pe autor intr-o pozitie cu totul singulara. Tot ce se stie sigur la ora actuala despre carte si despre autor este ca s-au bucurat de mult interes, scrierea ajungand pana la noi intr-un relativ mare numar de manuscrise, inventariate prima oara de catre invatatul grec Demostene Russo.
Pentru istoria culturii romane scrierea monahului Simeon are o importanta capitala: patru din cele 32 de „cuvinte” ce alcatuiau cartea — atribuita in mod eronat de primul ei editor lui Simeon Metafrastul — au fost alipite de Neagoe Basarab la Invataturile catre fiul sau Theodosie. Aceasta facea din cultura noastra singura pe taramul careia a dat roade.
Darul pe care, la sugestia pe care i-am facut-o, parintele diacon Ioan Ica jr a tinut sa-l faca prin aceasta traducere Bisericii si Culturii Romane chiar in ajunul proclamarii locale a canonizarii Sfantului voievod Neagoe Basarab, este esential in acest sens. Se deschide prin aceasta infaptuire un intreg orizont duhovnicesc in care este asezata „intaia mare carte a culturii romanesti”, cum a numit Constantin Noica opera lui Neagoe Basarab. Avem posibilitatea, in sfarsit, sa vorbim in deplina cunostinta de cauza de problema ridicata cu peste un secol in urma de catre Demostene Russo: aceea a raportului operei domnului roman cu izvorul folosit pentru cele mai multe pagini, dupa Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Ce anume a ales si cum a fost folosita de intaiul nostru mare scriitor aceasta scriere unica in literatura Rasaritului ortodox nu mai este de acum inainte, si pentru totdeauna, o problema acoperita de ceata nestiintei. 

Liturghia euharistica este in Ortodoxie inima vietii Bisericii, matricea experientei crestine. Rememorare a Cinei celei de Taina, ea este in acelasi timp ospat al Imparatiei eshatologice. Amplu edificiu liturgic alcatuit din rituri si rugaciuni, imne si acte specifice, Liturghia Bisericii Ortodoxe este produsul final al unei indelungate istorii, fixat definitiv abia in secolul XIV. 

Aceasta carte a profesorului Karl Christian Felmy reflecta preocuparile sale de o viata inchinate studierii bogatiilor cultului ortodox. Scrisa cu admiratie dar si cu rigoare si competenta stiintifica, ea deschide cititorului ortodox un acces la o perspectiva mai putin familiara pentru el: perspectiva istorica. Fara sa suspende perspectivele teologica si mistica de interpretare a Liturghiei, lectura istorica propusa in acest volum de profesorul Karl Christian Felmy are insa avantajul incontestabil de a restitui sensul practic, concret al actelor liturgice si de a permite astfel o intelegere mai corecta a elementelor si structurilor care alcatuiesc Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. 

Părintele schimarhimandrit Gabriel Bunge este deja bine cunoscut publicului românesc drept un mare cunoscător al tradiţiei monahismului răsăritean È™i unul din cei mai de seamă savanţi actuali specialiÈ™ti în opera avvei Evagrie Ponticul.
Mare nevoitor ca eremit într-o sihăstrie din sudul Elveţiei (Eremo Santa Croce, Ticino), el este È™i un părinte duhovnicesc îmbunătăţit È™i căutat. Călăuzit de acest interes practic, de îndrumător duhovnicesc, părintele Gabriel a scris o serie de mici studii dedicate unor teme È™i aspecte din universul spiritual evagrian extrem de actuale È™i relevante astăzi pentru omul modern. Ele s-au concretizat în câteva micromonografii consacrate temelor — în ordinea publicării — akediei (1983), paternităţii spirituale È™i gnozei (1988), rugăciunii È™i misticii (1987), mâniei (1998) È™i gastrimargiei (2012).
Într o lume bântuită în exces de o escaladare îngrijorătoare a agresivităţii, de spectacolul È™i realitatea invadatoare a unei violenţe dezlănţuite, tot mai greu de stăvilit, actualitatea unui diagnostic corect al mâniei È™i irascibilităţii, dar È™i a unei terapii corespunzătoare prin reabilitarea blândeţii ca virtute în acelaÈ™i timp „luptătoare” È™i gnostică, agonică È™i mistică prin excelenţă a creÈ™tinului abia dacă mai trebuie subliniată.

Personalitatea arhimandritului Sofronie (1896–1993) poate fi cel mai exact caracterizată prin câteva cuvinte: ucenicul şi legatarul testamentar al Cuviosului Siluan Athonitul. Ajuns la Athos după o perioadă de căutări estetice, ca artist avangardist, şi religioase, concretizate în experienţe de tip yoga şi budist, şi studii teologice abandonate, descoperă la Sfântul Munte, sub îndrumarea de excepţie a „stareţului” Siluan, adevărata viaţă mistică de asceză şi rugăciune după care aspira de mult.

Acest volum este o sinteză a învăţăturii şi practicii rugăciunii aşa cum s-au cristalizat acestea în tradiţia duhovnicească a Bisericii Ortodoxe şi aşa cum arhimandritul Sofronie le-a trăit şi practicat în întreaga sa viaţă. Scris pentru omul frământat al secolului XX, acest veritabil catehism duhovnicesc evidenţiază în primul rând unitatea indisolubilă a experienţei ecleziale ortodoxe, în acelaşi timp biblică şi mistică, dogmatică şi liturgic-sacramentală. În această perspectivă, rugăciunea încetează de a mai fi o simplă tehnică de meditaţie subiectivă, intelectuală, şi devine ontologie în act, artă supremă cu forţă restauratoare, de refacere a frumuseţii şi integrităţii originare a omului şi a întregii fiinţe în comuniunea cu Dumnezeul Personal al Revelaţiei Bisericii.

 Volumul de față reconstituie și restituie pentru prima dată în limba româna, dar și într-o limbă modernă, principalele monumente care alcătuiesc dosarele canonizărilor succesive, pe parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului XIV, mai întâi a învățăturii dogmatice și mai apoi a personalității teologico-duhovnicești a Sfântului Grigorie Palama. Amplul studiu introductiv le situează în contextul lor schițând o vastă panoramă istorică, explicitând în același timp și multiplele semnificații puse în joc de acestea atât în epocă, dar și în dezbaterile actuale.
 Cititorul are acces mai întâi la suita Tomosurilor dogmatice din anii 1340–1368 prin care, canonizând învățătura și persoana Sfântului Grigorie Palama drept criteriu, grilă de interpretare, sigiliu și triumf al Ortodoxiei, Biserica bizantină prinsă între islam și romano-catolicism și-a precizat într-un moment critic al existenței sale identitatea spirituală și teologică. Acest amplu dosar dogmatic e urmat de Viața și Slujba Sfântului Grigorie Palama, scrise de ucenicul său, patriarhul Filotei Kokkinos, monumente unice prin profunzimea lor duhovnicească și pe nedrept uitate. Cele două dosare mai mici, al captivității otomane și al celor patru rugăciuni păstrate, vin să întregească portretul marelui ierarh bizantin cu alte câteva aspecte mai puțin cunoscute până acum publicului românesc, completând fericit monumentalele restituiri din volumul de față.
 Momentul în care acesta apare este unul multiplu aniversar, în 2009 împlinindu-se 650 de ani de la mutarea la Domnul a Sfântului Grigorie Palama și totodată de la înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei; precum și 70 de ani de la apariția la Sibiu a primei monografii moderne despre „viața și învățătura” sa, scrisă de tânărul preot profesor Dumitru Stăniloae, pe atunci în vârstă de numai 35 de ani. 

Aceasta carte aduna intr-un manunchi toate scrierile si textele care permit cunoasterea exacta a personalitatii si invataturii duhovnicesti a sfantului staret Vasile de la Poiana Marului (1692–1767), trecut in 2003 de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in randul sfintilor.
Prefatat de un studiu asupra destinului si receptarii (diac. Ioan I. Ica jr), „dosarul” cuprinde actul de canonizare, slujba cuviosului staret, toate scrierile sale intr-o versiune moderna, precum si textul celei mai ample si profunde analize existente pana acum (Dario Raccanello).
Actul canonizarii staretului Vasile semnaleaza tuturor ortodocsilor faptul ca, pe de o parte, acesta intrupeaza sfintenia lui Dumnezeu, iar, pe de alta parte, reprezinta prin invatatura sa o expresie canonica a Ortodoxiei. Nimeni nu poate cinsti si imita cu adevarat ceea ce nu cunoaste. Rememorarea vietii si invataturii unui sfant e o conditie esentiala a transmiterii prezentei sale in Biserica sub forma unei predanii vii.
Volumul de fata isi propune sa ofere baza indispensabila a unui exercitiu de memorie duhovniceasca a celui care prin invatatura sa a faurit pe pamant romanesc, pentru Ortodoxia moderna, cheia indispensabila de acces in miezul traditiei isihaste.  Fiindca, asa cum scria Sfantul Ignati Brianceaninov:
Scrierile staretului Vasile pot si trebuie sa fie vazute drept cea dintai carte spre care trebuie neaparat sa se indrepte oricine doreste sa practice cu succes rugaciunea lui Iisus in timpul nostru.

Traducere si studiu introductiv: diac. Ioan I. Ică jr

În urmă cu 225 de ani — pe 13 ianuarie 1772 — ierodiaconul Neofit Kavsokalivitul, refugiat la Braşov, încheia redactarea primului Manual de Împărtăşire continuă care îşi propunea restabilirea sensului apostolic şi patristic al practicii euharistice ortodoxe. Publicat anonim în 1777, manualul s-a izbit de răstălmăciri şi a stârnit polemici. În 1783 a intervenit în dezbatere şi Cuviosul Nicodim Aghioritul cu un al doilea manual publicat anonim: Carte foarte folositoare de suflet despre Împărtăşirea continuă, relansând o aprinsă controversă care a durat trei sferturi de veac. Patriarhia Ecumenică a ţinut în tot acel răstimp o serie de sinoade şi a emis nenumărate scrisori şi documente oficiale.
Dată fiind uitarea acestor texte şi a altor surse esenţiale, sensul deplin al pledoariei monahilor tradiţionalişti — stigmatizaţi drept „colivari”, reprimaţi şi ulterior reabilitaţi — n-a fost şi nu este încă pe deplin sesizat până astăzi. În ultimă instanţă, ei nu voiau decât să restaureze etosul creştinismului apostolic şi al Bisericii vechi — etos pascal, în acelaşi timp euharistic, ascetic şi martiric. Dincolo de recuperarea istorică a acestei dispute, semnificaţia ei pentru practica liturgică actuală este de o actualitate perenă şi stringentă. Precedându-l de un amplu studiu istorico-teologic, diac. Ioan I. Ică jr restituie în volumul de faţă, pentru prima dată într-o limbă modernă, întreg dosarul controversei şi principalele mărturii ale Tradiţiei în această problemă de maximă importanţă pentru viaţa Bisericii dintotdeauna.