Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Cuviosul Lavrentie s-a ostenit cu toate puterile sufletului sa se asemene Preadulcelui Iisus si viata lui marturiseste acest lucru. Ea invioreaza duhul si curateste simtamintele morale, ridica privirea omului spre cele inalte. S-a straduit, dupa cuvantul Apostolului, "sa se faca tuturor toate" (I Corinteni 9, 22) si "sa poarte sarcinile celor neputinciosi" (Galateni 6, 2) pe umerii sai, inteleptind, mangaind, intarind cu rugaciunea si cu sfatul duhovnicesc.

În faţa chipurilor sfinţilor credinţei noastre stăm cu admiraţie şi uimire. Fiecare din aceştia sunt o minune. O minune unică, care ne emoţionează, ne sprijină, ne entuziasmează, dar ne şi cercetează! Povestirile despre vieţile sfinţilor pot avea între ele multe puncte comune. Însă fiecare din ele are harul şi originalitatea sa. Mai ales istorisirea vieţii Sfântului Tarsizie este rară, aş spune deosebită!
Atât de tânăr! Avea abia doisprezece ani. Şi totuşi! Atât de hotărât, atât de matur, atât de credincios, atât de viteaz! Iar mucenicia lui a fost un caz unic: a căzut apărând Sfânta Euharistie, Trupul şi Sângele lui Hristos! Într-o vreme în care, mai mult ca oricând, avem nevoie de modele, care să ne sprijine, să ne inspire, să ne arate "celălalt" drum, drumul credinţei, al iubirii, al jertfei, al eroismului, al vieţii întru Hristos, preoteasa Ecaterina Diamantopoulou-Tsimouri, cu talentul pe care i l-a dăruit Dumnezeu, descrie prin această povestire a ei personalitatea, mucenicia şi biruinţa tânărului mucenic. Ne ajută astfel să-l simţim lângă noi, ne transmite ceva din credinţa şi iubirea lui faţă de Dumnezeu şi de semenii săi.
Cu bucurie şi emoţie profundă scriu prologul acestei cărţi mici, dar frumoase, amintindu-mi entuziasmul şi râvna cu care tinerii şi copiii din parohia Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Karava, Pireu, au lucrat, cu câţiva ani în urmă, pentru a transforma un spaţiu subteran al bisericii în catacombă. Pentru a ne duce cu gândul la anii eroici ai Bisericii mucenicilor. Pentru a-l cinsti pe tânărul mucenic Tarsizie, sfântul lor, "prietenul şi fratele", după cum l-a numit poetul. Pentru a-l avea ca îndrumător, călăuzitor şi ocrotitor în viaţa lor. E vorba de catacomba despre care se vorbeşte într-un mod original şi măiestru în a doua parte a acestei cărţi.
Fie ca rugăciunile Sfântului Mucenic Tarsizie să-i însoţească pe autor şi pe cititorii acestei cărţi, care au deosebită evlavie la mucenicii creştini.

Arhim. Metodie Cretanul,
Sfânta sihăstrie a Învierii lui Hrist

Noi, toţi creştinii, suntem nebuni (nebuni pentru Hristos), şi acest lucru trebuie să ne smerească. Noi suntem chemaţi să reamintim ceea ce este evident, să mărturisim ceea ce este cert, iar acest lucru provoacă întotdeauna ori râs, ori neîncredere, iar alteori şi mânie. Dar cine îi va reaminti acestei lumi, înecate în uitare, despre Dumnezeu, cine o va trezi, fie şi în mod stângaci şi neiscusit? Oare oamenii nu ştiu că Dumnezeu există, că El este iubire şi că a fi împreună cu El este o mare bucurie? Ştiu, de aceea, ascultându-ne pe noi, sunt indignaţi, pentru că a vorbi despre aşa ceva sau spre o pisică: „iată un copac”, „iată o pisică”, sau: „nu este bine să minţi”, „nu trebuie să jigneşti copiii”. Cine va suporta acest lucru? Dar fără aceste conversaţii, nu se ştie de ce, foarte curând noi uităm totul. Şi, chiar dacă aş fi un stâlp vechi putrezit, tot ar putea fi atârnată pe mine tăbliţa cu inscripţia „Dumnezeu există”, şi a sluji ca un astfel de pilon, care vesteşte nişte adevăruri vechi, dar veşnice, este un lucru modest, dar foarte nobil. Iar barbă tot îmi voi lăsa. Şi atunci vom vedea…

Sufletul este o particica din Dumnezeu in noi, este vasul Duhului Sfant.  Prin suflet, Dumnezeu este mereu prezent in noi, si El, Tatal nostru Ceresc, e astfel mereu cu noi, intrucat locuieste in sufletul nostru.  Fiind creat nemuritor si insufletit de Dumnezeu (tot la creatie), prin insuflarea Duhului in el, a capatat menirea de a deveni templul nefacut de mana al Duhului lui Dumnezeu, locul permanentei Lui salasluiri in noi.  Si, daca omul il sfinteste prin Sfantul Botez si nu il murdareste prin pacatele lui de zi cu zi, Duhul lui Dumnezeu este mereu prezent in el si el devine templu al lui Dumnezeu.  Acel templu nefacut de mana al lui Dumnezeu, caruia ii este harazit sa traiasca vesnic, cuprinzandu-L in sine pe Dumnezeu.

Sufletul nostru nu are pret.  Domnul Iisus Hristos odata l-a pus oarecum in balanta, comparandu-l cu toate bogatiile si valorile globului pamantesc si a spus ca aceste bogatii sunt nimic in comparatie cu sufletul.  „Pentru ca ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde?”

Dumnezeu i-a dat sufletului nemurire, i-a dat ratiune, care absoarbe in sine o multime nenumarata de cunostinte.  I-a dat libertatea duhului, pe nimeni nu obliga cu forta sa mearga dupa El, ci doar ni Se adreseaza prin aceasta chemare; doar ne cheama.

Toata invatatura Bisericii referitoare la Hristos se articuleaza in chip armonios in jurul celor douasprezece praznice imparatesti, care sunt sarbatori ale sfintei iconomii. Atunci cand vorbim despre sfanta iconomie, ne referim la intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, adica la ceea ce Dumnezeu a planuit si a facut pentru mantuirea neamului omenesc. Sfanta iconomie, care este singura noastra nadejde de viata, vine in contradictie cu economia lumeasca sau, mai bine zis, teantropocentrismul se opune antropocentrismului contemporan, eretic si ratacit. Din nefericire, in zilele noastre, centrul de greutate a fost mutat, pentru ne indepartam tot mai mult de sfanta iconomie, fiind, in schimb, impinsi spre diferite sisteme economice. Cu alte cuvinte, ne indepartam de Dumnezeul-Om Hristos si ne indreptam spre omul-dumnezeu, aceasta fiind cea mai mare problema a epocii in care traim.

Comparativ cu alte scrieri ale Sfantului Nectarie, scrisorile pastreaza, cum este firesc o simplitate si o particularitate ale unui om foarte experimentat in viata duhovniceasca, care luase pe umerii sai o raspundere deosebita: pastorirea duhovniceasca a tinerelor monahii incepatoare. Ceea ce citirorul va remarca mai intai de toate, citind scrisorile, este adevarata ravna pentru invataturile Sfintilor Parinti si iubirea Sfantului fata de monahii. Sfantul cunoaste starea duhovniceasca a tinerelor incepatoare si nu se lasa sa se intrevada cunostintele lui teologice si nici experientele lui duhovnicesti. Monahiile au putina scoala si sunt incepatoare, astfel, Sfantul este ingaduitor si le vorbeste despre probleme ale vietii duhovnicesti pe care pot sa le inteleaga si indeosebi sa le puna in practica.