coana Maicii Domnului „a Semnului” este una dintre cele mai importante şi vechi icoane ale Rusiei ortodoxe. Istoria acesteia, plină de mulţime de semne harice È™i de minuni, nespus de folositoare pentru creÈ™tini, naÈ™te o osebită evlavie către acest odor de nepreÈ›uit.
Descoperită în anul 1295, în împrejurimile cetăÈ›ii Kursk, la rădăcina unui copac, icoana avea să arate încă dintru început minunate semne: apariÈ›ia unui izvor tămăduitor la aflarea ei, întoarcerea, în mai multe rânduri, în chip minunat, din cetatea Kursk în Pustia Koren, vindecări de orbire etc. Icoana Maicii Domnului „a Semnului” îl va salva, de asemenea, de la moarte, în copilărie, pe cel ce avea să ajungă farul luminos al Rusiei creÈ™tine – Sfântul Serafim de Sarov, devenind icoana sa

În cartea de faţă, Tatiana Şişova – cunoscută cititorilor români din cărţile Probleme şi dificultăţi în educarea co­piilor. Îndrumar pentru părinţi È™i Când copilul nu as­cultă, apărute la Editura Sophia – împreună cu prof. dr. Galina Kozlovskaia, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti ruşi în psihiatria pediatrică, abordează sub formă de dialoguri o serie întreagă de probleme psihice serioase, care afectează un număr considerabil de copii, de la autism şi hiperactivitate până la depresie sau alte dependenţe. 
Această carte reprezintă o resursă unică, ce oferă, din perspectiva avizată a unor specialişti creştini în sănătate psihică, sfaturi fundamentate pentru cei care se confruntă cu probleme grave, dar mai ales pentru cei care doresc să le preîntâmpine È™i să-i ferească de ele, dacă este cu putinţă, pe cei dragi. 
 
autismul • hiperactivitatea • depresia • nevrozele • narcomania • sinuciderea • dependenţele 
 
Tatiana Şişova este psiholog, membru al Uniunii Scriitorilor Rusiei, autor a numeroase articole şi cărţi de psihologie şi pedagogie, poveşti şi piese de teatru pentru copii. 
 
Prof. dr. Galina Kozlovskaia este p­sihiatru de copii cu o experienţă de câteva decenii. La ora actuală este şefa departamentului de patologie psihică a copilului mic din cadrul Centrului ştiinţific federal de sănătate psihică din Moscova. 

„Acesta este felul adevărat de a posti: nu da minţii ­hrana ­voluptăţii simţurilor; să nu uneltească înăuntrul tău boldul desfrânării; mintea să nu cunoască temniţa patimilor; fugi de în­so­È›irea cu cei întinaÈ›i. Prin acestea te vei face însemnat în faţa lui Dumnezeu; prin ele È›i se va aduce cununa dreptăţii.” 
Sfântul Chiril al Alexandriei 
* * * 
Scrisorile pascale se disting, în ansamblul literaturii omiletice, ca un gen literar, prin excelenţă, alexandrin. Originea acestui gen se află în strânsă corelaÈ›ie cu datoria episcopului Alexandriei (instituită prin hotărârea Sinodului I Ecumenic) de a anunţa anual, oficial, data sărbătoririi Paştilor, pe care astronomii alexandrini o aflau în urma unor calcule astronomice complexe. 
Sfântul Chiril (cca. 375/380-444) pare a nu se regăsi pe sine decât în răgazul oferit de alcătuirea acestor Scrisori pascale – cu prilejul cărora, prin arta sa literară unică, dezvoltă, într-un demers exegetic pe marginea citirilor liturgice veterotestamentare proprii perioadei Triodului, temeiurile adevăratei prăznuiri a Sfintelor PaÈ™ti prin nevoinÈ›ă, cumpătare È™i mai ales prin administrarea „medicamentului” postului, „maica a tot lucrul bun”, „duşmanul a tot păcatul”, aducătorul harului înfrumuseÈ›ării în Hristos a omului È™i, totodată, garantul împăcării cu Dumnezeu.

După o veche tradiţie a Bisericii, Sfântul Evanghelist Luca a zugrăvit chipul Maicii Domnului încă din timpul vieţii ei pământeşti. Terminând de zugrăvit icoana, apostolul a arătat‑o pe ea Pururea Fecioarei, care a spus: „Harul Celui Care S‑a născut din mine şi harul meu să fie cu această icoană!” Binecuvântarea Maicii Domnului a făcut ca icoana să se umple de har, devenind îndrumătoare a oamenilor pe calea mântuirii, dăruind celor ce cred mulÈ›ime de binefaceri È™i izbăvire de păcate.
Icoana Maicii Domnului „Caută la smerenie”, apar­È›i­nând tipului iconografic al Maicii Domnului Hodighitria, s‑a arătat pentru prima oară în părÈ›ile Pskovului, în anul 1420, într‑o vreme în care asupra acelui loc se abătuseră necazuri fără seamăn, poporul, deznădăjduit, cerând atunci în rugăciuni ajutorul Împărătesei cerurilor.
CredincioÈ™ii care se roagă astăzi, plini de evlavie, înaintea acestei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cerând mângâiere în necazuri ori tămăduire în felurite boli trupeÈ™ti È™i sufleteÈ™ti, dau mărturie că Născătoarea de Dumnezeu, luând aminte la toată inima „înfrântă È™i smerită”, după cum Cel Preaînalt „a căutat la smerenia roabei Sale” spre a mântui neamul omenesc, le împlineÈ™te fără zăbavă rugăciunile.

Se cade preotului să fie sfînt şi cu sufletul, şi cu trupul. Să fie stîlp de foc care să lumineze Biserica, adică norodul lui Dumnezeu, şi să fie mai curat decît razele soarelui, ca să nu‑l lase pustiu Duhul cel Sfînt. Preoţia se face pe pămînt, însă are rînduiala cetelor cereşti. Pentru că nu om, nici înger, nici altă putere zidită poate să o facă, ci singur Preasfîntul Duh săvîrşeşte Liturghia aceasta şi preotul face slujba îngerilor. Pentru aceasta se cade ca şi cel preoţit să pună în mintea lui, cînd face Liturghie, că stă cu îngerii în Cer înaintea lui Dumnezeu; deci se cade să fie curat ca şi îngerii. Oare nu ştiţi că nici un suflet omenesc n‑ar putea să rabde vreodată focul acela al Jertfei, dacă n‑ar fi mult ajutorul lui Dumnezeu? Căci, de va cunoaşte cineva în ce chip poate să se apropie de acea fericită şi prea‑curată fiinţă omul ce este încă învelit cu trup şi cu sînge, atunci va vedea bine cu cîtă cinste i‑a învrednicit pe preoţi darul Duhului Sfînt. Pentru că şi sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu părinţi s‑au cucerit preoţiei – ca unei înalte, şi cereşti şi dumnezeieşti [vrednicii] – şi că de nevoie se cade şi se cuvine numai sfinţilor să o aibă. Deci, pentru aceasta, preotul care nu e sfînt să fugă de Liturghie, ca să nu ardă şi trupeşte, şi sufleteşte! Atîta este mai înaltă preoţia decît împărăţia cîtă osebire este între suflet şi trup. (Sfîntul Maxim Mărturisitorul) 
 
Cuprinde: 34 de predici ale Sf. Ioan Gura de Aur si 11 cuvinte ale multor Sfinti si Dascali 

Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

Taina petrecerii sufletului după plecarea din această lume a fost o preocupare permanentă a omului din toate timpurile. ViaÈ›a de după moarte, cartea arhimandritului Serafim Alexiev, cel mai mare teolog bulgar contemporan, ce s-a bucurat de o bună primire atât din partea cititorilor din ţările ortodoxe, cât şi a celor din Occident, a fost socotită, pe bună dreptate, una dintre cele mai lămuritoare şi mai de folos lucrări pe tema dată; un răspuns limpede pentru creştinul de astăzi, confruntat, într-o lume din ce în ce mai confuză, cu întrebări dintre cele mai felurite în legătură cu viaţa, moartea ori mântuirea sufletului.
Experimentatul duhovnic contemporan, realist în demersul său, atent la poziÈ›ionările È™tiinÈ›ei È™i la interpretările mai mult sau mai puÈ›in eronate în privinÈ›a vieÈ›ii de după moarte, îÈ™i îmbracă cuvintele într-un optimism care izvorăÈ™te din chiar inima Ortodoxiei. Darul libertăÈ›ii omului îi permite acestuia să-È™i fie propriul stăpân È™i să-È™i aleagă calea, Raiul È™i iadul fiind realităÈ›i de netăgăduit, nimeni nefiind sortit în mod inevitabil unuia sau celuilalt. Comuniunea cu Dumnezeu sau refuzul iubirii Sale este hotărâtor în cazul dat. Cum se împacă dreptatea Celui Preaînalt cu milostivirea Lui, de ce pocăinÈ›a deschide larg porÈ›ile ÎmpărăÈ›iei cerurilor, de ce un păcătos primeÈ™te o pedeapsă veÈ™nică pentru niÈ™te păcate săvârÈ™ite în timp È™i alte întrebări paradoxale îÈ™i află răspunsul simplu È™i temeinic în această carte.

„Doamne, învaţă‑ne să ne rugăm” (Luca 11,1). Câtă dreptate au avut Sfinții Apostoli! Nici unul dintre noi n-ar fi știut cu adevărat să se roage dacă Domnul În­suși nu ne‑ar fi îndrumat.
Rugăciunea Domnească este socotită modelul tuturor rugăciunilor, căci prin puține cuvinte sunt arătate aici toate cele de care avem nevoie pentru a petrece pe pământ „viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna‑cuviinţă” (I Timotei 2, 2), spre a ajunge pe lumea cealaltă la desfătarea celor mântuiți. Într-o simplitate dumnezeiască inconfundabilă, ne sunt amintite ­nevoile noastre duhovnicești și trupești, precum și îndatoririle față de Dumnezeu și aproapele. Prin ea ni se deschid ochii spre a vedea întâietatea fără seamăn a duhului asupra trupului și a ne înălța de la tina păcatelor noastre către sfințenia cea dumnezeiască. 
Toate cuvintele acestei rugăciuni sunt adânc de în­­țe­­lep­ciune, mărgăritare fără de preț. E de datoria fie­­că­rui creștin să o cunoască și să înţeleagă în chip drept conţinutul ei.
În rândurile cărții de față – a celui mai cunoscut te­o­­­­­log bulgar din veacul al XX-lea, arhimandritul ­Se­­ra­­fim Alexiev –, Rugăciunea Domnească este lămurită într‑un mod cât se poate de accesibil, în lumina Sfintei Scripturi și pe temeiul cuvintelor Sfinților Părinți, în fo­losul nostru duhovnicesc.

reÈ™tinismul, după ce a pierdut teren în faţa ­cuceririlor musulmane, a început să‑și croiască drum în pământurile kha­zare încă din veacul al ­VIII‑lea, concurând acolo cu islamismul şi mai ales cu iudaismul. În Apus, păgânii moravi pri­mesc creÈ™tinismul apusean sub dictatul teoriei celor trei ­limbi aşa-zis sacre – greaca, latina È™i ebraica.
Sfântul Constantin Filosoful, născut la Tesalonic, va fi trimis la popoarele È™i seminÈ›iile din jurul Imperiului Bizantin, lămurind pe mai-marii acestora, în aprige dispute, cum poate Dumnezeu să Se pogoare în pântecele unei Fecioare, întrupându‑Se astfel Fiul, ori de ce înscrisul batjocoritor de pe Crucea Mântuitorului nu poate constitui un temei pentru a accepta în cult numai trei limbi, câtă vreme Cincizecimea  –  Pogorârea Duhului Sfânt – e cea care ne arată limpede calea propovăduirii Adevărului.
Arhimandritul Serafim Alexiev prezintă în cartea de faţă disputele dintre marele filosof creÈ™tin de la Bizanţ – care va primi numele monahal de Chiril cu puÈ›in înainte de trecerea sa la cele veÈ™nice – cu păgânii È™i khazarii iudaizanţi, cu musulmanii È™i cu „trilingviÈ™tii” apuseni.
O carte pe cât de profundă teologic, pe atât de folositoare duhovniceÈ™te.