Textul acestei cărţi surprinde într-o imagine vie atât pe omul credincios în care conlucrează virtuţile teologice, cât şi pe omul necredincios, în care se zbate diabolicul cu toate neajunsurile lui.

Comportamentul şi frământările personajelor din ambele tabere fac pe cititorii acestei cărţi să se regăsească în ele şi astfel să mediteze mult mai mult la existenţa lor pe această mare scenă terestră.

Personajul principal al cărţii, care se numeşte Maria, lasă să se înţeleagă că şi-a ales „partea cea  bună, care nu se va lua de la ea”, însă, Enrieta, iubitoarea deşertăciunilor acestei lumi trecătoare pierde prin ură, minciună şi furt locul de cinste, devenind instrument al celui rău. Conştiinţa, crainic al voinţei divine, face ca în finalul cărţii să-şi arate răsplata pentru fiecare personaj în parte.

Mâniosul este un mic locuitor al Cetăţii lui EU, care porneşte în căutarea Cetăţii lui TU, având ca unică merindă sfatul împărătesei Cetăţii lui EU, să pună mereu în faţă Sinele său.

Dar în ce fel va putea ajunge în cele din urmă din Cetatea lui EU în Cetatea lui TU?

Ce oameni va întâlni în această lume atât de diferită de a lui?

Ce sens va avea această călătorie a lui pentru toţi locuitori Cetăţii lui EU dar şi pentru fiecare dintre noi?

Să călătorim împreună cu el!

E vorba de un drum pe care pot umbla cei mici şi cei mari.

Ca hartă şi indicatoare pentru această călătorie a noastră vom avea unele cuvinte ale cuviosului Paisie.

Asa cum fiecare dintre noi isi urmeaza drumul sau si se confrunta cu propriile dureri si amaraciuni, exemplele martirilor ne amintesc mai intai de toate ca micile noastre lupte nu sunt nimic in comparatie cu marile lor razboaie.  Cu ajutorul martirilor invatam cum sa facem fata si cum sa iesim biruitori in fata "calailor" nostri, fie ca acestia sunt boli sau neajunsuri, saracie, abuzuri sau ispite de tot felul.  Prin exemplul lor, ni se arata ca singura Bucurie, singura Nadejde, singurul Curaj, singura Putere, singura Pace, singurul Adevar, singura Iubire este Hristos Domnul si Mantuitorul Nostru.  El nu ne paraseste niciodata, asa cum nu Si-a parasit niciodata mucenicii.  Desi luptele mucenicilor le-a adus moartea pamanteasca, noi, ca si copii ai lui Dumnezeu, recunoastem biruinta lor.  Ei au dobandit viata vesnica prin aceea ca au ramas puternici in credinta, si prin suferinta lor au intors multe suflete catre Hristos, adaugand Bisericii Sale mladite noi care continua sa dea roade de-a lungul veacurilor.

(lipsa text)

O carte pentru cititorii tineri si pentru cititorii mai putin tineri.  O carte din care cititorii mai tineri sa afle cateva franturi dintr-o perioada neagra din istoria acestui neam.  O carte din care cititorii mai putin tineri sa-si aduca aminte de cei care au avut puterea de a pune credinta mai presus decat propria viata.  Celor care s-au jertfit in numele credintei, un gand pios de aducere aminte.

Cea  dintâi  carte a mea , Din cetatea lui Eu în cetatea lui Tu, mi-a oferit adeseori ocazia să mă regăsesc alături de copii. Astfel am putut constata că ei au îndrăgit aşa de mult pe eroii cărţii, încât mi-au cerut şi continuarea ei. Acest gând m-a însoţit ani în şir, dar între timp  experienţe noi m-au condus la scrierea altor povestiri.

Cartea părintelui Paisie Patimi şi virtuţi, împreună cu o altă carte de Dumnezeu inspirată Scara Sfântului Ioan Sinaitul mi-au stârnit în cele din urmă dorinţa de a continua povestea Cetăţii lui Tu. Scara a fost scrisă pentru a ajuta pe monahi să câştige Raiul. Mi-am adus aminte de asemenea că părintele Paisie zicea: „Poruncile sunt aceleaşi şi pentru mireni şi pentru monahi, căci unul este şi Raiul!”. Astfel am decis să îmbin înţelepciunea şi sfaturile cuprinse în cele două cărţi, alcătuind o scară a virtuţilor pe care să urce copiii  din epoca noastră modernă.

Ţinta vieţii noastre duhovniceşti de altfel nu este numai să găsim Cetatea lui Tu, ci să ne luptăm cu toată dăruirea ca să ne biruim patimile şi toate slăbiciunile noastre, valorificându-ne darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu pe toţi. Numai astfel vom putea ajunge în Cetatea Cerească.

IubiÈ›i părinÈ›i, mame È™i taÈ›i! Domnul, când v-a binecuvântat cu copii, i-a încredinÈ›at pe ei purtării voastre de grijă, v-a lăsat să îi îndrumaÈ›i È™i săîi învăÈ›aÈ›i tot ceea ce este bun È™i de folos, v-a însărcinat să urmăriÈ›i fiecare pas al lor È™i săîi opriÈ›i de la rău; È™i v-a dat această sarcină tocmai vouă, pentru că străinilor copiii voÈ™tri nu le plac atât de mult, nu le sunt atât de dragi È™i atât de apropiaÈ›i, ca vouă. ÎmpliniÈ›i, dar, cu toată atenÈ›ia această sfântă sarcină, încredinÈ›ată vouă de Domnul Dumnezeu, È™i educaÈ›i-i cât mai atent È™i mai sârguincios posibil pe copiii voÈ™tri. ÈšineÈ›i minte că educaÈ›ia neglijentă poate fi foarte dăunătoare pentru copii, căci la ce lucru bun ne putem aÈ™tepta de la acei copii cărora părinÈ›ii nu le-au acordat atenÈ›ie, pe care nu i-au învăÈ›at nimic bun în copilărie È™i ale căror fapte nu le-au urmărit? AceÈ™ti copii, obiÈ™nuiÈ›i încă din copilărie cu samavolnicia È™i trândăvia, când vor ajunge la vârsta maturităÈ›ii, vor deveni niÈ™te membri putrezi ai societăÈ›ii. Nu îi duceÈ›i, aÈ™adar, voi, părinÈ›ilor, în această stare atât de dezastruoasă pe copiii voÈ™tri È™i educaÈ›i-i în frica de Dumnezeu. Încă din copilărie insuflaÈ›i-le că mai mult decât orice ei trebuie să îÈ™i aducă aminte de Domnul, Creatorul È™i Binefăcătorul lor, È™i să trăiască cu fricăînaintea Lui. Mai ales voi, mamelor, atât timp cât copiii voÈ™tri sunt mici, luaÈ›i asupra voastră osteneala de a-i îndruma pe calea credinÈ›ei È™i a evlaviei. Copiii mici întotdeauna sunt sub ochii voÈ™tri È™i vă iubesc sincer, văzând grija voastră, plină de afecÈ›iune, către ei, È™i în nimeni nu au atâta încredere ca în voi.Văzând dragostea È™i încrederea copiilor faÈ›ă de voi, să È™i profitaÈ›i de acestea tot spre mântuirea lor È™i să vă străduiÈ›i să le insuflaÈ›i că prin nimic nu vă aduc atâta plăcere È™i mulÈ›umire, ca printr-o viaÈ›ă plină de virtuÈ›i. 

Hristos, dupa ce a venit ca om, a adus vietuirea ingereasca, a preschimbat pamantul in cer si a poruncit lucrurile acestea, incat cei ravnitori sa le implineasca.  Si i-a asemanat cu puterile netrupesti, si i-a facut pe oameni ingeri, si i-a chemat spre slava celor viitoare, si a randuit luptele cele mici, si i-a indemnat sa zboare pe culmi mai inalte, si sa urce spre apsidele cerului, si sa se lupte impotriva demonilor, si sa infrunte intreaga ostire a diavolului.  Si, in timp ce au trup si sunt legati de trup, sa-si omoare trupurile, si sa alunge departe tulburarea care vine din patimi.  Si sa poarte doar trupul, si sa se ia la intrecere cu puterile netrupesti.

Monahii, dupa ce au evitat pietele, si cetatile, si tulburarile lumesti, au preferat viata in munti, care nu are nimic comun cu lucrurile de aici, nici cu tristetea lumeasca, nici cu durerea, nici cu o grija atat de mare, nici cu primejdiile, nici cu cursele, nici cu invidia, nici cu gelozia, nici cu iubirile nebunesti, nici cu nimic altceva asemanator.  Prin viata de aici ei mediteaza la lucrurile Imparatiei cerurilor, vorbind cu vaile, cu muntii, cu izvoarele, in liniste si tihna, si inainte de toate acestea cu Dumnezeu.  Si locasul lor este curat de orice zgomot, in timp ce sufletul lor este liber de orice patima si neputinta, mai gingas si mai usor si mai neprihanit decat vazduhul cel mai curat.

Sfantul Efrem Sirul, ca unul dintre ascetii prin excelenta ai Bisericii noastre, prin cuvintele Lui insuflate de Dumnezeu, prin rugaciunea cucernica, prin lacrimi, ne indeamna si ne imboldeste, ne provoaca si ne cheama la lupta duhovniceasca.

Sa-l urmam!  Sa devina marele nostru Calauzitor, in calea spre omorarea patimilor; spre izbavirea de duhurile necurate si de lucrarile demonice; spre curatie si spre dobandirea virtutilor; spre indumnezeire.  Insa prin constientizarea trudei, a ostenelii, a luptei crancene, care ne cere „sa varsam sange pentru a primi duh”, dar si cu nadejdea de a-L cunoaste pe Hristos, Mirele Izbavitor al sufletelor noastre, de a-I arata iubirea noastra totala, prin cuvant si fapta, si de a ne uni cu El in veac.

Sufletul este o particica din Dumnezeu in noi, este vasul Duhului Sfant.  Prin suflet, Dumnezeu este mereu prezent in noi, si El, Tatal nostru Ceresc, e astfel mereu cu noi, intrucat locuieste in sufletul nostru.  Fiind creat nemuritor si insufletit de Dumnezeu (tot la creatie), prin insuflarea Duhului in el, a capatat menirea de a deveni templul nefacut de mana al Duhului lui Dumnezeu, locul permanentei Lui salasluiri in noi.  Si, daca omul il sfinteste prin Sfantul Botez si nu il murdareste prin pacatele lui de zi cu zi, Duhul lui Dumnezeu este mereu prezent in el si el devine templu al lui Dumnezeu.  Acel templu nefacut de mana al lui Dumnezeu, caruia ii este harazit sa traiasca vesnic, cuprinzandu-L in sine pe Dumnezeu.

Sufletul nostru nu are pret.  Domnul Iisus Hristos odata l-a pus oarecum in balanta, comparandu-l cu toate bogatiile si valorile globului pamantesc si a spus ca aceste bogatii sunt nimic in comparatie cu sufletul.  „Pentru ca ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde?”

Dumnezeu i-a dat sufletului nemurire, i-a dat ratiune, care absoarbe in sine o multime nenumarata de cunostinte.  I-a dat libertatea duhului, pe nimeni nu obliga cu forta sa mearga dupa El, ci doar ni Se adreseaza prin aceasta chemare; doar ne cheama.

FraÈ›ilor, nu în mod întâmplător această rugăciune a fost rânduită în Sfântul È™i Marele Post, fiind repetată la fiecare slujbă de mai multe ori. Fără de îndoială că Sfânta Biserică a făcut aceasta deoarece, cu toate că rugăciunea aceasta este scurtă, ascunde în sânul ei un tezaur măreÈ› de gânduri È™i simÈ›ăminte sfinte, punându-ne în faÈ›ă cu multă limpezime nevoile noastre duhovniceÈ™ti.

De aceea, vom urmări intenÈ›ia Sfintei Biserici È™i folosul nostru sufletesc, dacă vom face din această rugăciune obiectul discuÈ›iilor noastre È™i vom analiza fiecare cerere a ei în parte. Astfel, în faÈ›a noastră vor apărea o serie întreagă de virtuÈ›i sfinte cu care trebuie să ne înfrumuseÈ›ăm sufletul, dar È™i o mulÈ›ime întunecată de păcate È™i de patimi de care ar trebui să ne păzim inima.

raducere de Cristea Florentina

Întemeiată prin marile şi mult roditoarele osteneli pustniceşti ale strălucitului ei întemeietor, Lavra Sfântului Sava cel Sfinţit († 5 decembrie 532) – care este în apropiere de Ierusalim – împodobeşte şi astăzi locurile sfinte şi toate mănăstirile Răsăritului ce ţin de rânduiala bisericească stabilită de acest mare părinte al Bisericii. Locurile unde s-au nevoit, asemenea minunatului Sava, şi alţi giganţi ai luptelor ascetice precum au fost Sfinţii Eftimie cel Mare, Teodosie Chinoviarhul, Ioan Tăcutul, Dometian, Gherasim de la Iordan, Chiriac Sihastrul ş.a., au atras în mod constant de-a lungul secolelor şi atrag până astăzi iubitori ai blagocestiei care au căutat cu trudă, smerenie şi râvnă căile cele mai drepte şi mai sigure ce duc la viaţa şi la fericirea veşnică.

Unii din vieţuitorii perioadei imediat următoare acestor ctitori ai monahismului palestinian, iubitori şi agonisitori ai vieţii celei îmbunătăţite, au avut şi darul cuvântului: oral şi scris. De le ei ne-au rămas numeroase manuscrise intitulate PATERIC – mare parte a lor fiind culegeri de extrase din scrierile Sfinţilor Părinţi asceţi, dar n-au lipsit nici scriitorii de mare originalitate, deşi aflaţi întru totul pe linia Tradiţiei Părinţilor.